Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017

Mutaţii, mimetisme, noutăţi

Andrei Gorzo

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf

 

Cel mai mare succes cinematografic în care România a jucat un rol în 2016 a fost filmul german „Toni Erdmann”, al regizoarei Maren Ade. De la premiera sa (în competiția principală a festivalului de la Cannes) până acum, acesta nu numai că a mers la inimile unui număr neobișnuit de mare de critici europeni și americani (după cum atestă clasamentele publicate la sfârșitul anului în „Cahiers du cinéma”, „Sight and Sound” și practic peste tot), dar a și făcut să răsune de aplauze neobișnuit de entuziaste multe săli de festival: o dublă performanță (de stimă și de popularitate festivalieră) pentru care nu sunt prea ușor de găsit precedentele recente. Realizat în România (cu ajutorul companiei de producție a Adei Solomon, HiFilm) și punând în valoare un număr de actori români (Ingrid Bisu, Alexandru Papadopol, Victoria Cociaș), „Toni Erdmann” descrie satiric un București care n-a fost filmat până acum de niciun regizor local: un fel de țarc de lux (jalonat cu birouri, hoteluri, cluburi și malluri) pentru un fel de funcționărime colonială de tip nou – expații care lucrează pentru multinaționale și colegii sau subalternii (în unele cazuri, lacheii) lor români. Inumanității acestei lumi – a capitalismului global financiarizat – „Toni Erdmann” îi opune subversivitatea blândă a unui erou clovn. După cum notam la vremea premierei românești a comediei lui Maren Ade (într-un articol scris în colaborare cu Veronica Lazăr pentru revista „Vatra”), asta face din ea o comedie neochapliniană.

La Cristian Mungiu, al cărui „Bacalaureat” s-a lansat tot la Cannes, ambiția de a pune degetul pe puncte nevralgice ale României contemporane nu presupune încă vreo critică a capitalismului, precum cea prezentă în filmul lui Maren Ade. (Ceea ce pentru Maren Ade e ceva de luat la țintă este – sau a fost până nu demult – orizont aspirațional pentru mulți români din generația lui Mungiu, dintre care el nu e singurul care a ajuns regizor important.) Din noul lui raport despre starea națiunii, România reiese ca o țară ținută în loc, departe de Occident, numai de fibra morală flască a propriilor cetățeni, de indiferența lor la legi și reguli, de aplecarea lor spre „aranjamente” și mișmașuri. Nimic despre raporturi de forță economică în cadrul unei noi ordini mondiale, instaurate după 1989; totul pare să se rezume la moralitate – sau mai degrabă la lipsa acesteia în rândurile populației românești. „Bacalaureat” a intrat în palmaresul ediției 2016 a Festivalului de la Cannes (palmares pe care presa cinematografică internațională prezentă la festival l-a taxat practic la unison drept lipsit de discernământ) cu un premiu pentru regie, însă o bună parte din film e destul de neinteresantă regizoral: o succesiune de lungi „cadre de doi”, în care actorii se privesc în ochi unul pe altul și-și vorbesc monoton-murmurat, bolnăvicios-sensibil.

Mult mai mari șanse de a rezista în timp are „Sieranevada” lui Cristi Puiu: reuniunea unei familii ficționale, înfățișată într-o manieră observațional-documentaristică (în ultimă instanță monumentalizantă), cu scrupul etnografic, elan confesiv-autobiografic și miză spirituală (în sens religios). Despre niciun alt film al anului nu s-a scris la fel de mult în limba română (cele mai valoroase contribuții venind de la Christian Ferencz-Flatz, Cristina Hermeziu și Costi Rogozanu), iar atenția e binemeritată: deși deloc scutit de autocomplezențe, Cristi Puiu e un artist român important.

Radu Jude, care la un an după „Aferim!” a revenit cu o ecranizare liberă după „Inimi cicatrizate” și alte proze de M. Blecher (precum și cu două spectacole de teatru, ambele adaptări după filme – „Scene dintr-o căsnicie”, al lui Ingmar Bergman, respectiv „Frica mănâncă sufletul”, al lui Rainer Werner Fassbinder), este în prezent cineastul român cel mai aventuros în experiențele lui creativ-artistice și intelectuale. Într-un eseu scris împreună cu Veronica Lazăr și publicat în „Observator cultural”, am spus că „Inimi cicatrizate” este „idiosincratic, bogat-intertextual, plin de vervă și de idei consistente despre cinema, literatură și istorie”.

Neowestern românesc plasat în pustietatea dobrogeană și îndatorat literaturii lui Cormac McCarthy, „Câini”, al lui Bogdan Mirică (debutul lui în lungmetraj), a constituit o mică senzație trecătoare – neconcretizată însă în încasări impresionante (sub 30.000 de bilete vândute până la sfârșitul anului; „Sieranevada”un film cu un subiect și o estetică neatractive aprioric decât pentru un public mult mai restrâns – a vândut mai multe). De încasări bune (cele mai bune realizate de niște filme românești din 2002 încoace) au avut parte două comedii: „#Selfie 69”, al Cristinei Iacob (aproximativ 150.000 de bilete vândute până acum), și „Două lozuri”, al lui Paul Negoescu (peste 130.000). În cazul lui „Două lozuri” o comedie populară profesionistă și amiabilă – merită menționat că n-a costat decât 30.000 de euro (a fost o producție a școlii particulare de actorie a lui Dorian Boguță, Dragoș Bucur și Alexandru Papadopol, realizată fără finanțare CNC), ceea ce face din el un film cu adevărat profitabil. Tot un film independent, „Ilegitim”, al lui Adrian Sitaru, a venit ca o provocare – o dezbatere dramatizată despre avort și incest –, dar nu una prea inteligentă. Alți doi regizori care merită urmăriți, Marian Crișan și Cătălin Mitulescu, au revenit cu filme slabe: Crișan – cu „Orizont”, în care actualizează fără idei trama din „Moara cu noroc”, și Mitulescu – cu „Dincolo de calea ferată”, produs al unei confuzii între poetic și vag.

Abia aștept să văd documentarul Monicăi Lăzurean-Gorgan, „Doar o răsuflare” (lansat nu cinematografic, ci pe HBO), pentru care colegul meu Ionuț Mareș a avut cuvinte de laudă.