Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017
Între anul Dada şi zodia Max Blecher
Cosmin Ciotloș
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf
În 2016, stricta actualitate literară mi-a reținut atenția mai puțin decât în anii trecuți. M-am ocupat de ea din inerție și mai degrabă prin sondaj, fără ambiția de a cartografia tot ce apare (e un fel de a spune) și fără presiunea de a mă pronunța despre tot ce poate fi interesant (în bine sau în rău). De aceea, mă tem, câteva dintre inerentele omisiuni vor fi, de fapt, simple scăpări și nu rezultatele precis calculate ale unei selecții.
Dacă, oficial, am avut un an Dada (marcat printr-o ediție Tristan Tzara îngrijită de Ion Pop la Polirom, „Şapte manifeste Dada. Lampisterii. Omul aproximativ”), neoficial aș zice, ne-am aflat sub zodia lui M. Blecher. Și datorită filmului lui Radu Jude, care a adus în sub ochii publicului neliterat un caz (și, odată cu el, numele unui mare scriitor), dar și pentru că, întâmplător, au apărut nu mai puțin de trei cărți a căror încărcătură existențială are aceeași natură cu literatura in articulo mortis a lui Blecher. E vorba de trei documente interioare care, fiecare în felul său, transcrie seismografic apropierea sfârșitului. Cel mai cunoscut dintre acestea e jurnalul inedit al lui Matei Călinescu („Un altfel de jurnal”, Humanitas). Despre el s-a scris mult și empatic, cu o implicare pe care, în genere, comentatorii n-au reușit s-o ascundă. Mai puțin frecventate, poate și din cauza efectului de distanță, au fost, în schimb, corespondența lui Radu Stanca cu Doti (excepțional îngrijită de Ion Vartic, la Editura Muzeul Literaturii Române) și „Jurnalul sinuciderii” lui Ilarie Voronca (Tracus Arte), o ediție totodată curată filologic și elegantă grafic.
Aș adăuga acestui trio cartea cutremurătoare a unui (me)mor(i)alist de cursă lungă, Livius Ciocârlie, care dă, în „Urmare și sfârșit” (Tracus Arte) nici mai mult, nici mai puțin decât o declarație de adio „în alb”.
În același spirit, al existențialului care, totuși, are drept de cetate în literatură e conceput și eseul lui Radu Vancu, „Elegie pentru uman” (Humanitas), o carte simultan polemică și atașantă, care are, în plus, meritul de a conferi autoritate vocii autorului său. De altfel, exceptând ce e de exceptat (vezi infra), tânăra generație de critici literari a ocupat prim-planul: Alexandra Ciocârlie, „În oglinda Antichității” (Humanitas), Teodora Dumitru, cu două cărți, ambele publicate la Editura MLR („Modernitatea politică și literară în gândirea lui E. Lovinescu”, respectiv „Rețeaua modernităților”), Doris Mironescu, „Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică” (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași), Andreea Răsuceanu, „Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului” (Humanitas) și, în fine, Adrian Tudurachi, cu a sa „Fabrică de geniu” (Editura Institutul European). Excepțiile pe care le anunțam sunt, cumva, evidente: sintezele semnate de Andrei Oișteanu, „Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură” (Polirom), și de Mircea Mihăieș, a cărui admirabilă „Ulysses, 732. Romanul romanului” (Polirom) e una dintre acele puține cărți care, dincolo de mode, intrigi și meschinării, conferă demnitate instituției criticii literare.
În ce privește proza, întâietatea și-o dispută, în optica mea, două romane: „Inocenții” Ioanei Pârvulescu și „Efectele secundare ale vieții”, de Vlad Zografi (ambele apărute la Humanitas). Primul – o remarcabilă ficțiune memorialistică articulată în jurul Brașovului anilor șaptezeci, cel de-al doilea – un construct polifonic de o complexitate așa zicând camilpetresciană. Remarcabile au mai fost come-back-urile lui Radu Cosașu, cu „Viața ficțiunii după o revoluție” (Polirom), și George Bălăiță, cu „Învoiala” (Polirom). Dacă ultimul îl rescrie pe Creangă, avem, în același 2016, și o „rescriere” a lui Caragiale, datorată lui Bogdan Suceavă, care dă, în „Republica”, un foarte interesant documentar prozastic-istoric-teatral-și-intertextual care ar merita o discuție amplă și serioasă (cu bune și cu rele, căci, cu tot caracterul ludic al proiectului și cu toată energia story-ului, sunt destule observații de făcut). De reținut: Veronica D. Niculescu („Spre văi de jad și sălbăție”, Polirom), Lavinia Braniște („Interior zero”, Polirom), Octavian Soviany („Năluca”, Polirom), Radu Pavel Gheo („Disco Titanic”, Polirom), Călin Torsan („Ospățul”, Casa de Pariuri Literare). Și, neapărat, Radu Niciporuc („Pascal desenează corăbii”, Polirom) și Tudor Ganea („Cazemata”, Polirom), două debuturi, în proză scurtă și în roman, de prim nivel.
La fel ca în critică, în poezie, 2016 a fost mai degrabă un an al tinerilor. Nu i-am citit pe toți, dar dintre cei pe care i-am citit, Radu Nițescu („Dialectica urșilor”, Casa de Editură Max Blecher), Matei Hutopila („Tișița”, Charmides), Andrei Doboș („Spiro”, Charmides), Alex Văsieș (cu două cărți, „Oana Văsieș”, Charmides, respectiv „Instalația”, Cartea Românească/Polirom), George State („Crux”, Cartea Românească/Polirom) și Alexandru Potcoavă („Într-o zi nu ne vom mai recunoaște”, Casa de Editură Max Blecher) mi-au plăcut cel mai mult. Cum mi-au plăcut, la altă categorie de vârstă și consacrare, Elena Vlădăreanu („Non Stress Test”, Casa de Pariuri Literare), Sorin Gherguț („Trei”, Vellant) sau Florin Dumitrescu („Dodii”, Nemira). N-aș spune același lucru, din nefericire, despre Ioan Es. Pop, care, devenind prea explicit și prea silogistic, rămâne, în „Arta fricii” (Charmides) undeva sub nivelul mai vechilor „Unelte de dormit”.
N-am cum să închei fără să spun două vorbe despre „Căpitanul RO” (Adenium), găselnița BD a lui Adrian Cioroianu & Puiu Manu, din care-a apărut, până acum, un prim volum: referințe livrești, referințe de gen și referințe politice de actualitate se temperează unele pe altele într-o poveste când conspiraționistă, când parodică, pe gustul amatorilor nostalgici ai genului.