Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017

Jazz. Şi nu exhaustiv

Theodor Constantiniu

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf

 

Nu știu la alții cum a fost, dar pentru jazzul românesc, anul 2016 a avut câteva lucruri interesante de spus. Am văzut și ascultat, în primul rând, nume noi ale tinerei generații, care au făcut pasul curajos al debutului discografic; au mai fost apoi și câțiva dintre muzicienii consacrați care și-au adus contribuția, tot prin lansarea de albume, la diversificarea scenei autohtone; nu în ultimul rând, am avut parte și de cazul în care un muzician deja bine cunoscut își lansează primul disc sub nume propriu. Am avut și influențe etno, am avut și sonorități electro, am avut și curaj experimental și, bineînțeles, sonorități mai convenționale. Au fost albume și mai bune, albume mai puțin reușite, dar și albume remarcabile. Să vorbim pe rând despre câteva dintre ele (discuția de mai jos nu se vrea a fi una exhaustivă, ci se va limita doar la producțiile discografice autohtone pe care le-am putut asculta anul acesta).

Dacă ar fi să desemnăm cel mai important debut discografic al acestui an, ar trebui să ne oprim, fără doar și poate, la albumul „Allotropy”, datorat celor de la Arcuș Trio (Alexandru Arcuș – sax alto și efecte, Adi Stoenescu – orgă hammond și Marcel Moldovan – tobe). Tineri și plini de energie, cei trei sunt deja o prezență constantă pe scena românească de jazz, iar prin acest album au reușit să-și construiască propriul produs muzical, unul convingător, ce reușește să surprindă prin sound, compoziții sau dinamica grupului. Arcuș Trio a dovedit cu acest prim disc că nu este o formație convențională, ci propune mai degrabă un model în care fiecare membru este în egală măsură implicat în prelucrarea constată a fiecărui parametru al discursului sonor. Muzica de pe „Allotropy” este construită după contururi clare și pregnante, dobândind astfel eficiență retorică și forță expresivă.

Unul dintre albumele remarcabile ale acestui an a fost „The Pale Dot”, care a adus împreună doi pianiști, Toma Dimitriu și Mircea Tiberian. La capitolul premiere absolute, „The Pale Dot” este primul album românesc de jazz înregistrat în componența de duo pianistic și doar prezența lui Tiberian face ca acest album să nu fie cel mai important debut al unei formații autohtone pe 2016. Ce se poate remarca cu destulă ușurință la muzica acestui album este lipsa oricărei excesivități, a tușelor groase sau a paradelor de virtuozitate. Chiar dacă plaja stilistică acoperită este una destul de largă, muzica are în fiecare moment propria sa coerență, o logică internă proprie care îi permite să se desprindă deasupra concreteții unor progresii armonice de blues, a unor ritmuri de habanera sau aluzii la walking bass sau a unor tehnici de free jazz. Dacă tot am ajuns la Mircea Tiberian, trebuie să menționăm un alt album la care muzicianul a luat parte, „Both Sides of the River”, înregistrat alături de Chris Dahlgren la contrabas și de John Betsch la tobe. Discul de față este o continuare a explorărilor muzicale pe care Tiberian le-a făcut de-a lungul timpului în această formulă de trio. Muzica inclusă pe „Both Sides of the River” se străduieşte să menţină în echilibru două laturi spre care poate evolua discursul muzical contemporan: fie spre experiment, abstractizare şi izolare într-un grup restrâns de ascultători, fie spre accesibilitate, simplificare şi deschidere către grupe tot mai largi de public. Între aceste două posibilităţi, albumul de faţă încearcă să demonstreze că produsele artistice ce au la bază experimentul nu trebuie să fie neapărat ermetice ca sens şi semnificaţie, că ele pot fi, aşadar, accesibile, fără ca prin asta să-şi piardă din consistenţă.

Un alt debut ce merită a fi menționat este cel al saxofonistului italian (stabilit însă în România) Paolo Profeti și al său European Collective. Primul album al acestui tânăr colectiv se numește „Waiting for Bucharest” și, chiar dacă este puternic pătruns de un caracter estetizant (unul care nu-și asumă pre multe riscuri), muzica albumului nu este lipsită de momente demne de reținut, de explorări armonice și timbrale și de o anumită vitalitate. Revenind acum la numele consacrate, trebuie amintit și albumul lui Teodori Enache și al muzicianului bulgar Theodosii Spassov intitulat sugestiv „Incantations – Homage to Béla Bartók”. Deși numele ar sugera sonorități etno-jazz, muzica acestui disc se poate încadra mai degrabă la categoria de world music, piesele propuse limitându-se la o simplă rearanjare a unor partituri bartókiene binecunoscute. De un etno-jazz mai consistent și, totodată, mai subtil, avem parte în albumul Luizei Zan, „Heritage”. Deși este de mai mulți ani o voce consacrată a jazzului românesc, Luiza Zan  „Heritage” primul disc de autor. Înregistrat alături de patru muzicieni maghiari, acest material discografic este conceput în întregime de artistă și are un caracter evocativ asumat, bine pus în relief de vocea puternică și expresivă a solistei.

Un loc special în realizările acestui an îl ocupă albumul „Songs from Afar” al pianistului Lucian Ban și al formației sale Elevation. La cvartetul care alcătuiește această formație (Lucian Ban, contrabasistul John Hébert, saxofonistul Abraham Burton și toboșarul Eric McPherson) s-au alăturat, episodic, violistul Mat Maneri, ale cărui improvizații contribuie la crearea unor spații sonore dense, și, ca o prezență exotică, Gavril Țărmure, care interpretează două cântece tradiționale din Transilvania, inspirat integrate în arhitectura instrumentală a ansamblului. Albumul cuprinde 10 momente, de diferite facturi, dar plasate într-o succesiune bine proporționată, unde tușeul delicat al lui Ban se întâlnește cu forța lui Burton sau cu neprevăzutul liniilor cromatice ale lui Maneri. Concentrat pe evocarea fie a unor antecesori iluștri (pianiștii Hank Jones și Abdullah Ibrahim), fie a Transilvaniei originare, albumul lui Ban reușește să gestioneze aceste idei cu subtilitate și naturalețe, fără a încerca să îngroașe nepermis importurile etnice sau stilistice ale muzicii sale.

Chiar așa incompletă cum e, retrospectiva de mai sus conține câteva realizări demne de toată atenția și nu o putem încheia decât cu speranța unui 2017 cel puțin la fel de spectaculos în materie de jazz ca anul ce tocmai a ajuns la final.