Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017

Un poem al naturii omului

Horia Pătrașcu

Ramona Ardelean, „Scandalul nedreptăţii. Eseuri de metafizică morală”, Editura Fundaţiei Academice AXIS, 2016

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf

Ramona Ardelean este una dintre marile surprize ale vieţii literar-filosofice româneşti din ultimii ani. Prin problematica abordată, dar şi prin stilul său, autoarea ne aduce în faţa unui fapt cultural unic în felul său în peisajul spiritual românesc. Textele Ramonei Ardelean izvorăsc din acel punct în care căutarea sensului şi a semnificaţiei se îmbină fericit cu bunul gust şi delectarea, ideea cu expresia fericit aleasă. Savoarea („saveur”) ştiinţei, cunoaşterii („savoir”), căci amândouă provin dintr-o rădăcină comună latină „sapio, sapere” care înseamnă atât a cunoaşte, a şti, a înţelege, a discerne, cât şi bun gust, bun-simţ, gust rafinat. Ramona Ardelean pare că reuşeşte să atingă acea zonă – mai originară – a cunoaşterii în care „a şti” nu-l rănise de moarte pe „a fi”, ci dimpotrivă îl îmbogăţea.

Cu atât mai curioasă este această recununare a cercetării şi înţelegerii cu bucuria, cu cât Ramona Ardelean nu evită temele sensibile, „negre” de reflecţie – precum suferinţa, moartea, durerea, egoismul fiinţei umane, orgoliul acesteia – toate fiind aşezate sub semnul „scandalului nedreptăţii” ca temă generală care dă şi titlul cărţii. De altfel, autoarea împărtăşeşte cu o întreagă tradiţie „pesimistă” aceeaşi idee centrală – omul este „căzut” dintr-un „paradis”, fie el „matern” sau „ontologic” – dar nimic din demersul său argumentativ nu aminteşte de notele sumbre ale pesimismului. Explicaţia stă în faptul că acest punct de pornire este dublat de credinţa în capacitatea omului de a se reintegra originii prin cunoaştere, dar şi prin clipele de „graţie”, de inspiraţie şi de poezie – aşa cum ne-o relevă minunatele fragmente din finalul cărţii, adunate sub titlul semnificativ – „Fractalii”.

Preocuparea esenţială în jurul căreia se construieşte volumul de faţă este nedreptatea şi scandalul pe care-l iscă aceasta în lume. Nedreptatea este pentru Ramona Ardelean un scandal. Perpetuă uluire a minţii umane, „crampă mentală”, cu cuvântul lui Wittgenstein, problema nedreptăţii nu şi-a găsit şi nu-şi poate găsi un răspuns definitiv. Ruptura originară de unitatea primordială îl face pe om să fie fundamental ambivert, înrădăcinat cum este, pe de o parte, în „lumea Ideilor”, pe de altă parte, în lumea relativă şi relativizatoare a faptelor – sol fertil al atâtor compromisuri.

Aceasta este şi justificarea subtitlului cărţii – „eseuri de metafizică morală”: perspectiva metafizică asupra moralei însoţeşte permanent textele şi interogaţiile autoarei. Fără această perspectivă nu doar că nu ne putem descurca în hăţişul descurajator al problemei binelui şi răului, dar însăşi această problematică îşi pierde sensul. Sintagma „metafizică morală” este în cel mai înalt grad revelatoare pentru intenţiile autoarei, dar şi pentru noutatea pe care o aduce atât în spaţiul eticii, cât şi al metafizicii. Morala este metafizică, la fel cum metafizica este morală – căci ambele provin din dorinţa omului de a găsi un sens sau o raţiune „scandalului nedreptăţii ontice” declanşat în sufletul său de priveliştea morţii, a bolii, a suferinţei, dar şi de priveliştea – uneori şi mai cumplită – a răului „social”, a răului pe care omul şi-l face sieşi prin războaiele sale, prin încrâncenările şi urile sale, prin egoismul său. Ramona Ardelean vine să ne spună, prin aceste sclipitoare eseuri cuprinse în volumul de faţă, că orice întrebare asupra „binelui” are, inevitabil, o valenţă metafizică şi, invers, orice interogaţie metafizică are o încărcătură morală.

Nedreptatea este acea capcană („skandalon”) în care omul se trezeşte prins şi în care, în încercările sale de a ieşi, nu face deseori decât să se încurce şi mai tare, aşa cum ne-a dovedit-o istoria sa. Nedreptatea are şi o parte atrăgătoare, o „ispită” care te face să intri înlăuntrul capcanei şi din care, odată ce ai „muşcat”, cu greu mai poţi ieşi. Nedreptatea nu este întotdeauna atât de evidentă, întoarsă cum e spre noi cu faţa agreabilă, apetisantă. De aceea efortul pe care trebuie, suntem datori să-l facem, ne spune Ramona Ardelean, este acela de a ne menţine vigilenţa morală.

Pentru toate acestea este nevoie, ne spune Ramona Ardelean, ca fiinţa umană să se „elibereze” de una dintre cele mai mari prejudecăţi, sursă principală a nedreptăţii – eul, cu tot alaiul său de curteni linguşitori: orgoliul, iubirea de sine, lăcomia, simţul proprietăţii. Folosind psihanaliza lacaniană, Ramona Ardelean afirmă că felul în care ia naştere eul (stadiul oglinzii) implică o alienare, o despărţire, o alter-are a fiinţei umane şi deopotrivă o agresivitate, o rivalitate cu sine însăşi – deoarece omul nu are acces vizual la sine însuşi decât în reflexie, în efigie, ca în „ghicitură”. A te elibera de această „nălucă” sau „umbră luminoasă”, care este eul, reprezintă condiţia necesară pentru actul real şi autentic al înfiinţării de sine: gravitarea în jurul golului existenţial, fundamental, după frumoasa imagine lacaniană a omului ca olar „care-şi construieşte pereţii vasului (fiinţei) în jurul unui vid central”.

Într-o lume a umplerii şi a supra-abundenţei, a consumului şi livrării excesive, Ramona Ardelean readuce în atenţie valoarea inestimabilă – astăzi aproape complet uitată – a „nimicului dătător de fiinţă”, a golirii de sine, a spaţiului liber care permite schimbul dintre două entităţi şi care împiedică entropia – specifică sistemelor închise. Cartea Ramonei Ardelean este o minunată apologie a deschiderii şi receptivităţii, un adevărat „poem al naturii” omului. La fel cum Lucretius închina un imn spaţiului vid prin care atomii puteau să se întâlnească în nesfârşite configuraţii, Ramona Ardelean închină în paginile ei un imn deschiderii fiinţei care face loc infinitelor întru-chipări ale omului. (fragment din prefaţa volumului)