Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017

Epopeea participativă a Bucureştiului

Ştefan Baghiu

***, „Bucureşti 21 [epopee participativă]”, Bucureşti, ARCUB, 2015

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf

 

A scrie poeme despre un oraş poate fi un proiect interesant: multe astfel de încercări au dat volume şi momente memorabile în literatura universală (spre exemplu, aproape orice poet important, de la Schiller la Bukowski, are un poem/ grupaj despre Paris) şi câteva reuşite în poezia autohtonă.

Nu le înşir, spun doar că, dincolo de toate, atmosfera unui oraş se poate insinua în poezie şi dincolo de un proiect explicit: Bucureştiul lui Cărtărescu e poate inegalabil din punctul acesta de vedere (i-a construit statuie şi prin excelentul „Orbitor”), dar foarte mulţi alţi poeţi nu pot fi desprinşi de anumite locuri (itemi de imaginar, fie oraşe sau comune, sate, orice): de la provincia lui Bacovia, la „Liliecii” lui Sorescu sau „Ieudul” lui Ioan Es. Pop. În fine, ce vreau să subliniez e că fixăm, automat, poeziei cuiva o geografie doar în măsura în care proiectul îşi atinge scopul (oricât de circular, scopul de a fixa acea geografie). Fie că se insinuează din planul secundar, fie că intră din centrul proiectului, un anumit loc poate domina un memento poetic.

Foarte greu însă invers: poate mă înşel, dar mi se pare că mai toate oraşele au încercat să meargă invers. Chiar dacă folosesc „oraşe” metonimic, pentru „instituţii de cultură” sau „grupuri culturale”, mă refer la antologiile cu poeţi din Cluj-Napoca, Târgovişte, Zalău etc. Aproape orice oraş din România a dat măcar o astfel de antologie: poeţi contemporani despre un oraş anume. Exemplul cel mai la îndemână îmi este antologia „Clujul poeţilor”, alcătuită de Horia Bădescu în 2013. Acolo, antologatorul, ieşindu-şi din fire, coopera cu următoarele sentimente: „dezmăţ de culori”, „toamnă nebun de frumoasă” etc. Prin urmare, foarte greu de încercat o antologie (de a selecta versuri deja scrise), darămite de a propune un volum tematic nou: tocmai pentru că un oraş se insinuează mai des fericit din planul secundar în imaginarul unui poet, mai des nefericit poetul construind în jurul oraşului ca plan principal.

Dar epopeea participativă „Bucureşti 21” (participă 40 de poeţi care dau 840 de versuri), coordonată de Svetlana Cârstean, avea toate datele să bată această logică păguboasă a antologiilor de cetăţi: în primul rând, pentru că e vorba de Bucureşti, prin definiţie un spaţiu exterior provinciei (mai greu de acuzat, astfel, de provincialism); în al doilea rând, pentru că poeţii care participă la epopeea în versuri sunt foarte buni – majoritatea vârfurilor din fiecare promoţie poetică, plus alţi poeţi de raftul unu (cel mult doi, dar mai rar).

Deci toată „lumea bună” a poeziei scrie despre Bucureşti. Proiectul în sine e şi mai experimental: fiecare poet începe cele 21 de versuri pornind de la ultimul vers al unui alt poet (fără a şti care este acesta sau cum arată poemul dinainte, de unde Iova l-a lăsat pe consecutivul să înceapă cu versul „să cultiv crampa ce face pe careva poet”). Un veritabil cadavre exquis tematic, pe care Svetlana Cârstean îl justifică astfel: „În câte feluri se poate scrie despre un oraş? Din câte locuri se poate scrie despre un oraş? De cât de departe şi de cât de aproape? Când scrii despre Bucureşti te înfurii, te ia nostalgia, te revolţi, descrii, povesteşti, ţipi, urli, plângi, priveşti pe fereastră, închizi fereastra, eşti politicos, eşti porcos, foloseşti cuvinte frumoase, foloseşti toate cuvintele, te întorci în interbelic, te uiţi la fabrica nereconvertită de peste drum, dai o fugă în Ferentari, la Piaţa Obor sau în Grădina Botanică? Bucureştiul e despre clădiri, despre monumente istorice, despre eclectism, Paris, Berlin sau despre oameni? […] Şi poezia cum e? E cu multe cuvinte frumoase sau cu toate cuvintele, e politicoasă, porcoasă, grijulie sau politică?”. Pentru că se poate scrie în atâtea feluri despre un oraş, a fost aleasă această variantă. Am citit cu mult interes: am rămas însă cu destul de puţine.

Poemele sunt fie făcute atât de profi, că se văd imediat limitele registrului (ca în cazul lui Florin Iaru care chiar înţelege că se poate juca şi se joacă – ludic până la naivitate, în stilul propriu, mai colează un Barbu, dar trece prin câteva zone ale Bucureştiului), fie sunt atât de intime, încât devin despre poet. Deci, când nu sunt manieriste, poemele sunt extrem de personale: în cazul meu, prefer prima variantă. Adică, oricât de ciudat pare, ies mai bine din epopeea participativă Iaru, Simona Popescu, Bogdan Ghiu, Ioan Es. Pop sau Magda Cârneci decât poeţii mai tineri care au construit – poate – în ultimii ani atmosfera poetică a Bucureştiului: Komartin dă cel mai slab vers al antologiei („fiţi amabil, în ce parte/ a oraşului doare mai mult?”) într-un poem altfel simpatic formal, în cursă strânsă cu versul „singurătăţile noastre s-au ţinut odată de mână” al lui T.O. Bobe, la Iova textualismul e pasibil de dopaj („deşi din aplaudaci n’au rămas decât banii&daci”), George Floarea dă câte un vers slab la fiecare vers gri („o bezea cumpărată din amzei ne creştea în mâini”, „întâlnirea dintre îngheţat şi fierbinte nu este iubire”, „dragostea mea bandajată la cap” etc., aici e un regal), Ioana Nicolaie dresează ideologii („Revoluţii acoperite cu mustăţi ca de circ/ Un balon de săpun în care-i prizonier comunismul”) – şi toate acestea doar în prima parte.

Apoi, la Teodor Dună tot un joc mureşanian de focalizări (obiecte mari devin obiecte mici – „şi-apoi lucrurile mari sunt înghiţite de lucrurile mici”), iar Răzvan Ţupa e în mare formă abstractă („19 Piaţa Constituţiei Făt Frumos la bătrâneţe o bănui: lupul mi-o aude, mi-o vede”!?). În partea a treia lucrurile stau ceva mai bine: Sorin Gherguţ are un moment inspirat, Andrei Dosa îşi face treaba bine, mai ales cu ultimele versuri pe care le lasă, „în magazine aşteaptă să fie îmbrăcate tricouri smart/ în fiecare dimineaţă mă trezesc mai frumoasă dar azi am exagerat”. Echilibrează însă Iulian Tănase.

Proiectul nu e rău: însă timpul a fost foarte scurt (din prefaţă ni se spune că poeţii au avut 24 de ore la dispoziţie) şi diversitatea prea mare (adică libertatea prea a tras centrifug). Nu pot decât să modific astfel sfatul din prefaţă: „Citiţi-i” pe poeţii din Bucureşti, dincolo de epopeea participativă. Mai experimentează, se mai adună la joacă, dar se întorc ei seara acasă şi scrie fiecare în treaba lui.