CULTURĂ ŞI SOCIETATE

RUBRICA: România din diaspora

Despre nevoia de a fi la zi

Monica Săvulescu Voudouri

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf

„Și mai daţi şi voi, taică, din când în când câte un like pe facebook-ul bisericii, doar nu vă doare mouse-ul!”. Cuvintele au fost spuse de preot după slujbă, într-o biserică, de sărbători. Fusese o slujbă elaborată. Se aduseseră instrumentişti pentru partea muzicală, se repetase cu corul, era dreptul bisericii săşi promoveze evenimentul. Ideea cu facebook-ul, însă, oricum, te ia prin surprindere, deşi ea este legitimă. Nu ştiu din ce pricină îţi vine să râzi. Sau să plângi, la gândul că nici credinţa n-a scăpat de tehnologizare. Și biserica, deci, cu credincioşii ei, trăieşte o viaţă dublă. Ea fiinţează pe două planuri: planul realităţii şi planul virtual (ca şi când nu virtuală ar fi, în ultimă instanţă, însăşi baza credinţei).

Îndemnul de a da like-uri pe pagina de facebook a bisericii este la noi de dată recentă, pricină din care el ne ia prin surprindere. În alte credinţe, şi-n ţări cu tehnologie mai avansată, un asemenea apel este la ordinea zilei. De câteva decenii bune aud că la Zidul Plângerii (unde se prosternează evreii din Ierusalim şi în crăpăturile căruia introduc bileţele pentru îndeplinirea dorinţelor) funcţionează un oficiu de primire a email-urilor. Deci nu trebuie să te dai cu capul de zid, poţi să comunici cu divinitatea şi de la distanţă. Trimiţi un email de pe oriunde te afli pe glob, şi cineva îl primeşte la locul cu pricina, îl printează şi-l introduce în crăpătură, fără să se mai mire nimeni. Nu ştiu dacă în alte credinţe email-ul şi facebook-ul se bucură de aceeaşi binecuvântare, dar fapt este că vremurile se schimbă şi credinţele se emancipează şi ele, potrivit cu timpul. Deci, ce mai e veşnic, dacă e să credem că ar exista ceva fără început şi fără sfârşit?

Neputând săşi explice de unde vine, de ce are un anumit destin şi nu altul şi, mai ales, unde se duce când pleacă „pe lumea cealaltă”, omul a inventat misterul sacru. Era (şi este) neapărată nevoie să se răspundă la anumite întrebări. Întrebările nu sunt aceleaşi pe toată faţa pământului, deşi noi ne naştem şi murim la fel. Diferită e numai viaţa pe care o ducem, şi aici avem nevoie de ajutorul cuiva, cu puteri mai mari decât cele ale muritorilor de rând. În viaţă avem nevoie de ajutor, fiindcă „înainte de viaţă” nu a trăit nimeni să ne spună cum e şi de „după viaţă” nu s-a întors nimeni să ne povestească ce pătăranii a avut de întâmpinat. Deci totul se cere înţeles şi dezlegat în ciclul de câteva zeci de ani, care reprezintă codul genetic, programarea aparţinătorului unei specii anume: omul. Cu nevoile lui vitale, care iarăşi nu sunt aceleaşi pe toată faţa pământului. De aceea, unii îi cer dumnezeului lor ploaie şi alţii secetă, unii se roagă să nu-i îngroape nisipul, alţii să nu-i îngroape zăpada, unii să nu li se prăpădească vitele din bătătură (calul, elefantul sau cămila, depinde cu ce-şi duce zilele fiecare). Aşa deci au apărut mai multe credinţe, mai multe ritualuri, mai multe nume date unui dumnezeu unic. Care nici el n-a fost întotdeauna unic, ba chiar unicitatea e de dată recentă în istorie. Milioane de ani, oamenii s-au născut, au trăit şi au murit cam la fel, doar că încercau săşi explice acest mister închinându-se nu unuia, ci mai multor dumnezei. Dacă pui în balanţă cele câteva mii de ani ai credinţei iudeo-creştine faţă de zecile de mii de ani ale altor credinţe despre care am reuşit astăzi să aflăm câte ceva, multe dintre convingerile noastre se clatină. Ele devin şi mai flexibile când te gândeşti la milioanele şi milioanele de ani dinaintea ultimei descoperiri arheologice, care niciodată nu e ultima pe planul fiinţării umane, ci doar al cunoştinţelor noastre.

Cu ce drept să credem atunci că dumnezeul la care ne închinăm astăzi nu este şi el într-o veşnică schimbare? Păi, el s-a schimbat de atâtea zeci şi sute de ori până l-am definit noi pe măsura necesităţilor noastre! El se schimbă şi astăzi de zeci de ori dacă iei pământul la pas şi treci de pe un meridian pe altul, de pe o paralelă pe alta. Cu ce drept adică să nu acceptăm că astăzi, când noi comunicăm cu febrilitate pe facebook, nu poate şi dânsul ţine pasul cu noi?

Am să-i scriu preotului care mi-a cerut să-i susţin biserica un email. Sau am să-i scriu ceva pe facebook – şi mai folositor! –, fiindcă astfel mesajul meu e citit de mai multă lume. Cunosc mulţi oameni care se trezesc dimineaţă, îşi fac o cafea tare, să-i ţină treji, de zici că se pregătesc să coboare în mină şi… se aşază la computer săşi citească facebook-ul. Ore şi ore. Treaba e serioasă deci, ce afli de pe facebook te ţine-n front. Aşa că am să-i scriu preotului pe facebook-ul bisericii, să afle că, precum bine spune, nu mă doare mouse-ul. Și să mai afle şi că încerc să-l înţeleg şi mă strădui să nu mor de râs.