Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017

Texte și contexte

Eminescu în fotografii

Constantin Coroiu

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf

 

Cele mai multe dintre fotografiile, atâtea câte sunt, ale lui Eminescu, ale unor membri ai familiei poetului, ca şi cele ce imortalizează imagini de la Ipoteşti le datorăm lui Jean Bielig, nimeni altul decât cel care a pus bazele profesiei în Botoşaniul secolului al XIX-lea. De origine germană, tatăl său fusese şi el un pasionat fotograf, stabilit pe la 1850 în Bucureşti.

Ambii lui fii – Jean şi Otto – i-au moştenit talentul şi pasiunea devenind adevăraţi profesionişti, deschizându-şi ateliere foto, primul la Botoşani, iar celălalt la Brăila. Artist autentic, fotograful botoşănean a intrat în mitologia locului. Din păcate, arhivele publice sau particulare au păstrat o mică parte din ceea ce am putea numi, într-adevăr, ţinând cont şi de vremea în care s-a produs, opera sa, document inestimabil privind o epocă şi o lume tot mai îndepărtate, mai ales dacă avem în vedere marile revoluţii şi cuceriri pe care le-au cunoscut de atunci şi până astăzi tehnologia şi, implicit, cultura imaginii.

În 1909, când se împlineau 20 de ani de la moartea Poetului, un magistrat din Galaţi, Cornel Botez, publica o monografie intitulată „Omagiu lui Eminescu”. Pentru a ilustra cartea, Botez a apelat la un prieten al său, Grigore Goilav, fost coleg cu Eminescu la Gimnaziul din Cernăuţi, publicist, traducător şi un neobosit animator al vieţii culturale botoşănene. După câte ştiu, corespondenţa dintre cei doi, prilejuită de editarea volumului amintit, s-ar afla în fondul de manuscrise al Bibliotecii „V.A. Urechia” din Galaţi. Fapt este că, pentru ilustrarea cărţii lui Botez, prietenul său Grigore Goilav a apelat la Jean Bielig. Astfel, acesta a imortalizat pe hârtie fotografică biserica şi casa Eminovicilor din Ipoteşti, mormântul părinţilor poetului şi cei doi tei pe care îi sădise chiar Eminescu lângă vechea clopotniţă. Tot atunci Bielig a fotografiat şi statuia poetului, amplasată în faţa Şcolii primare „Marchian”, monument ce fusese dezvelit la un an de la marea trecere a celui care scrisese unul dintre cele mai tulburătoare versuri ce s-au scris vreodată în vechea şi „neclintita limbă” română: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”

S-au mai putut valorifica două clişee cu imagini luate la festivitatea de la inaugurarea bustului lui Eminescu din Dumbrăveni, unde, cum se ştie, tânărul Gheorghe Eminovici fusese adus din Bucovina de către boierul Jean Mustaţă, pe moşia pe care o arendase de la marele proprietar Balş. Jean Bielig a vrut să înregistreze pe peliculă şi casa în care a locuit sora lui Eminescu, Harieta, dar casa – după păcătosul obicei al pământului – fusese demolată. Cu privire la acea „căsuţă a suferinţei”, Grigore Goilav îi scria, în 1909, lui Cornel Botez: „În curtea caselor lui Boldur nu mai este casa în care ar fi şezut Eminescu. A fost fotograful şi a cercetat şi împrejur, chiar şi eu am căutat să văd, dar nu se văd decât nişte atenanse modernizate, o şură şi un grajd”.

Lui Bieling îi datorăm şi ultima fotografie a lui Eminescu, dintre cele patru pe care le avem: prima, cea binecunoscută, executată la Praga, când poetul avea 19 ani; a doua cuprinsă în albumul „Junimii”, datând din 1880 şi semnată de fotograful Duschek; a treia realizată de Nestor Heck în 1884 sau 1885. Cercetările profesorului I.D. Marin, autorul studiului „Eminescu la Ipoteşti”, au relevat că fotografia a patra şi ultima a fost executată în octombrie 1887, deci cu ceva mai mult de un an şi jumătate înainte de moartea poetului. Conform altor surse, ea ar data din 1888. I.D. Marin scrie că în acea toamnă „un grup de elevi de la Liceul «Matei Basarab» din Bucureşti, conduşi de un oarecare Moţoc, obţinuse aprobarea poetului de a forma o societate cu numele «M. Eminescu»”. Moţoc i-ar fi cerut lui Eminescu şi o fotografie, cu intenţia de a deschide noi liste de subscripţii. A primit fotografia, fără a-i mai trimite însă vreodată banii colectaţi prin subscripţii.

Dacă elevul Moţoc – despre care după aceea nu s-a mai ştiut nimic – nu i-ar fi cerut-o, posteritatea lui Eminescu ar fi fost lipsită de chipul crepuscular al poetului. Este suficient să recitim portretul intitulat „Masca lui Eminescu”, cu care G. Călinescu încheia inegalabila biografie, pentru a ne da seama ce imensă şi cât de păgubitoare ar fi fost lipsa fotografiei pe care ne-a lăsat-o Bielig. Cât de importantă s-a putut dovedi iniţiativa unui ilustru necunoscut! Nicolae Iorga spunea că oamenii mari se nasc în case mici. Istoria ne arată nu o dată că marile fapte sunt rodul gândului inspirat, iluminat al unor anonimi. Ca şi eroismul. Adevăraţii eroi sunt anonimi. Statuile se înalţă de cele mai multe ori pe fapta şi pe oasele lor. Tocmai de aceea ar trebui ca ele să nu fie niciodată dărâmate. Demolarea unei statui este un viol al istoriei şi memoriei colective. Dar să ne reamintim ce scrie Călinescu:

„Privesc chipurile lui Mihai Eminescu, înşiruite dinainte-mi: acela astral şi pletos din tinereţe, cel uşor subţiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală, de la 30 de ani, faţa placidă şi adipoasă, cu ochi împânziţi de o ceaţă alburie, în ciuda unui zâmbet copilăros şi somnolent, din epoca întâiei căderi, masca nitzscheeană, în sfârşit, din ultimii ani, pustiită, surpată ca un crater stins, cu ochii înfundaţi şi stătuţi. Privindu-le, omul cel adevărat pare să răsufle aievea.

Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi Moldova-de-Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini fioroase, asemenea acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiraţie pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ”.

Eminescu, cel fizic şi cel moral deopotrivă, învie parcă în această proiecţie călinesciană care a fost posibilă şi datorită faptului că dinaintea lui Călinescu s-au „înşiruit” cele patru fotografii ale poetului, ultima şi poate cea mai importantă fiind fotografia ieşită din atelierul bătrânului profesionist al imaginii din Botoşaniul veacului XIX. Într-o clipă cât o eternitate, Bielig l-a fixat nemţeşte de sub patrafirul negru al miraculosului său aparat pe Eminescu şi ne-a lăsat moştenire „chipul său lunar şi amar zâmbitor”.