EDITORIAL
Deplasări de accent, nu mai mult
George Apostoiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf
Pe tăcute, criza emigranţilor a beneficiat în câteva state europene de deplasarea interesului politic pe grija de a câştiga alegerile. Oricum sau cu orice preţ. Într-un reportaj realizat în Germania, autorităţile dintr-un sat se arătau bucuroase de primirea imigranţilor în care vedeau, ca şi doamna Merkel cu un an în urmă, salvatori: satul lor era depopulat, pe câmp nu mai erau ţărani, şcolile nu mai aveau elevi, pastorii predicau la pereţi. Micuţii afgani măslinii care ocupau băncile şcolii aproape părăsită de îngerii blonzi cu ochi albaştri repetau în cor silabele unui cuvânt care nu le suna încă familiar: Deutschland. Experienţa nu permite concluzii limpezi: nu toţi imigranţii sunt fericiţi că şi-au găsit o casă, nu toţi nemţii exultă că au cu cine lucra pământul. Peste 15.000 de străini au părăsit Germania benevol, alţi 15.000 au fost expulzaţi.
Periferia minoritarilor
Imediat după alegerile prezidenţiale din Statele Unite, peste succesul lui Donald Trump au fost puse reflectoarele. Două constatări par (încă) să reziste. Prima: strategia electorală a urmărit „mobilizarea poporului” împotriva elitei. Deşi nu este nouă, pentru că a fost aplicată în Statele Unite, această strategie politică va intra cu putere de model în arsenalul populismului. A doua: respingerea străinului. Cel puţin până acum, promisiunile lui Trump din campanie că nu va primi musulmani (ba, chiar va alunga vreo trei milioane) şi că va ridica zidul pe frontiera cu Mexicul rămân în picioare. Pentru că sunt semne evidente că, în Europa, cea de a doua direcţie va avea viitor, să ne oprim, deocamdată, la aceasta.
Geograful Christophe Guilluy explică, din perspectiva specializării lui, mutaţiile produse de modelul economic impus de globalizare. El crede că structura clasică socială care plasa muncitorii la stânga, ţăranii la dreapta, funcţionarii şi la dreapta, şi la stânga, a fost complet modificată de circulaţia forţei de muncă, imigraţie şi dezindustrializare. Locul muncitorilor, ţăranilor şi funcţionarilor clasici a fost preluat de imigranţi, marea şi neliniştita clasă a „periferiei” de azi. „America periferică”, aceea care i-a asigurat victoria lui Trump, are în Europa o „Franţă periferică” sau o „Mare Britanie periferică”, populate aproape în exclusivitate de imigranţi.
Istoria colonialismului şi a războaielor demonstrează fără putere de tăgadă că fenomenul marii migraţii de astăzi era inevitabil. Inevitabil şi, în plus, uşor de anticipat în condiţiile globalizării care oferă câmp deschis nu numai circulaţiei informaţiilor, ci şi disperării. Vorbind despre cele trei secole de colonialism, istoricul Marc Ferro afirma că justificarea istorică a acestuia a fost îmbogăţirea, creştinarea şi civilizarea. Doar pentru prima justificare bag mâna în foc.
O nouă ideologie?
În aceste condiţii, este posibilă apariţia unei noi ideologii? Poate că da. Numai că „populismul” nu pare să fie o soluţie. El favorizează recrudescenţa unor curente care au produs tulburări grave în istorie. Extrema dreaptă, de exemplu, se întoarce la o ideologie nefastă, cea a xenofobiei. Dar, la urma-urmei, avem nevoie de ideologii? Unele dintre cele vechi au eşuat în tragedii. Al Doilea Război Mondial a lăsat moştenire 16 milioane de refugiaţi şi 27 de milioane de persoane dislocate. În mare, adversarul de ieri era statul vecin, mai puternic, mai bogat; adversarul de azi pare să fi devenit străinul, imigrantul, „periferia”.
În ultimele alegeri din Baden-Würtemberg, Uniunea Creştin-Democrată a cancelarului Angela Merkel a pierdut lamentabil, opozanţii săi exploatând pericolul imigraţiei străine. Până la alegerile din 2017 nu mai este mult, aşa că extremiştii germani nu au timp să uite eşecul generozităţii doamnei Merkel faţă de imigranţi, cei care făceau fericiţi locuitorii amintitului sat aproape părăsit de germani. Astăzi, exodul azilanţilor politici şi migranţilor economici a luat proporţii ameninţătoare. Nicio ideologie nu explică acest fenomen. Francezii încă mai cred că Revoluţia din 1789 a răspândit în lume valorile lor universale, superioare naţionalismului, de exemplu. Eroare. În Olanda, Danemarca, Finlanda, Suedia, Germania, în Franţa chiar, naţionalismul are resurse nebănuite. În Ungaria, sub umbrela protectoare a unei guvernări naţionaliste de dreapta a fost organizat, în 2016, un referendum prin care se cerea un filtru draconic pentru azilanţi. Protestele Bruxellesului au fost zadarnice, iar guvernul Orban a cerut amendarea Constituţiei Ungariei, astfel încât să poată refuza cu acte în regulă orice măsură venită de la Centru. În buna sa tradiţie, hungaritatea are legi existenţiale proprii.
Interesant este că fenomenul şi criza imigranţilor au făcut posibilă relansarea preocupărilor pentru suveranitate. Deocamdată pare o deplasare de accent, nu mai mult. Dar una de luat în seamă în construcţia Noii Europe. În octombrie 2015, într-o dezbatere în Parlamentul European pe tema crizei refugiaţilor, preşedintele Hollande a vorbit de „suveranitate pentru Europa”, „suveranitatea europeană”, chiar de „federaţia statelor naţiuni”. Lângă el se afla cancelarul Angela Merkel, evident. Prezentă, Marine Le Pen i-a replicat sec, amintindu-i titlul 1 al Constituţiei Republicii Franceze intitulat „Despre suveranitate”. Liderul Frontului Naţional nu a scăpat prilejul să-i atragă atenţia preşedintelui ei de acum: „fondată pe unitate şi indivizibilitate, concepţia franceză despre suveranitate se opune fundamental unei organizări federale”. Precizarea cade greu, foarte greu Berlinului!
Va fi interesant să urmărim noile deplasări de accent în viitorul apropiat. Evidente, ele pot fi fundamentale.