Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017

În căutarea fratelui pierdut

Diane de Margerie în dialog cu Dan Burcea

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf


Specialistă de renume în opera proustiană, Diane de Margerie se bucură astăzi de o autoritate incontestabilă în acest domeniu. Ea a știut să scruteze cu o privire avizată, adesea sub unghiuri surprinzătoare, opera și personalitatea autorului său preferat. După „Marcel Proust (Marcel et Léonie)” (Ed. Christian Pirot, 1992), „Le Jardin secret de Marcel Proust” (Albin Michel, 1994), „Proust et l’obscur” (Albin Michel, 2010), ea publică anul acesta „À la recherche de Robert Proust” (Flammarion, 2016), o carte despre prezența, sau, mai degrabă, despre absența lui Robert Proust, fratele prozatorului, din romanul „În căutarea timpului pierdut”. Simplă uitare sau voință afirmată de ocultare a unei evidențe susceptibile a unui frate ce se simte deposedat de rolul său eminent de frate mai mare? Cum să definim această absență completă a lui Robert din opera proustiană? Putem oare vorbi de gelozie în cazul lui Marcel, cel pe care Diane de Margerie îl descrie în „Proust et lʼobscur” ca pe „un pictor al geloziei și un analist al sadismului”? Altfel, cum am putea defini această absență pe care Marcel o descrie în „Jean Santeuil”, într-o avalanșă de superlative ca pe „prezența cea mai sigură, cea mai eficace, cea mai vie, mai indestructibilă, mai fidelă dintre toate”?

Diane de Margerie ne propune o anchetă pasionantă și ne împărtășește în acest interviu câteva surprinzătoare secrete.


De ce această carte despre Robert Proust?

Mai întâi, fiindcă, locuind multă vreme la Chartres, mă aflam foarte aproape de Illiers, locul unde cei doi copii, Marcel și Robert, au petrecut mai multe veri la mătușa din partea tatălui, Léonie. Fotografiile celor doi copii, care m-au frapat în momentul în care le-am văzut la muzeul din Illiers, datează din această perioadă. Marcel s-a născut în 1871, iar Robert, un an și jumătate mai târziu, în 1873. La puțină diferență de timp, deci. La vârsta adolescenței, fiecare și-a urmat calea. Vorbind însă de copilăria lor comună, trebuie să spun mai întâi că viața prenatală, cum o numim, a lui Marcel a fost o perioadă agitată, din cauza faptului că Jeanne Proust, mama sa, este însărcinată cu el în timpul Comunei din Paris, când tatăl său, doctorul Adrien Proust, este rănit de un glonț pierdut. Este ușor de imaginat dificultatea cu care mama a purtat sarcina, în timp ce, în cazul lui Robert, pacea se instalase din nou pe străzile Capitalei. Putem deci afirma că, încă din copilărie, copiii au fost separați prin două experiențe diferite: una dureroasă, pe de o parte, și alta mult mai echilibrată, pe de alta. Prin urmare, mi-am pus întrebarea cum se face că, în ciuda tuturor acestor fotografii, în ciuda acestor cazuri psihologice interesante de care un mare romancier ca Marcel nu putea să nu țină cont, cum se face că naratorul este singurul copil din „Timpul pierdut”? Și cum se face că Robert nu este niciodată menționat în opera proustiană, în afară de o singură dată în „Contre Sainte-Beuve”? În tot restul operei proustiene, Robert a dispărut, motiv pentru care am vrut să fac dreptate acestui frate absent.

În ce moment Marcel a ales să devină „fiu unic”?

spune că ideea l-a preocupat toată viața, dar că a devenit „fiu unic” în „Timpul pierdut” după moartea mamei și când copilăria a reieșit într-un fel la suprafață. Cum nu voia să o descrie exact cum a fost (cu excepția felului în care a povestit-o în „Jean Santeuil”, dar nu și în „Timpul pierdut”), esențialul a fost transferat, transformat. Nu există niciun copil printre personajele din „Timpul pierdut”, în afara unui nou-născut al unei servitoare de la bucătărie care moare imediat după naștere. Naratorul se afirmă în felul acesta ca fiu unic.

Este vorba, după părerea dumneavoastră, de o omisiune voluntară ?

Da, fără îndoială, pentru că, la urma urmei, nu-ți poți imagina „În căutarea timpului pierdut” ca pe un roman în care naratorul ar avea un frate care să-l supravegheze, care să împărtășească cu el aceeași viață, aceleași aventuri etc. Deci, cred că avem de-a face cu o omisiune voluntară mai ales fiindcă „Timpul pierdut” este o carte despre memorie, ceea ce mă face să spun că, de fapt, această omisiune nu este o omisiune, este evident, ci că ea este o transfigurare a propriei vieți a naratorului.

Sau, poate, este vorba de gelozie.

Legat de acest subiect, există o carte foarte importantă a lui René Peter, „Une saison avec Marcel Proust: Souvenirs”, apărută de-abia în 2005, în care prietenul lui Marcel Proust vorbește despre vara petrecută la Versailles, după moartea mamei. Ce s-a întâmplat după moartea mamei? Marcel a acceptat în sfârșit să facă o cură pe care o refuzase până atunci, o cură pentru astmul și pentru insomniile de care suferea. După această cură a doctorului Paul Sollier și după doliul mamei, Marcel îi mărturisește lui René Peter cât de gelos a fost: „Am fost gelos mai demult de fratele meu pe care-l iubeam cu tandrețe, dar care urma studii atât de strălucite, norocosul de el. Spre deosebire de mine care, din cauza sănătății mele fragile, băteam pasul pe loc. Da, René, am fost gelos față de propriul meu frate, de frumosul de Robert care, între timp, începuse medicina, conform dorinței părinților”. Cred că această mărturie este cu totul sinceră, cu totul adevărată și că ea explică multe lucruri: de ce, de exemplu, gelozia este sentimentul principal descris în „Timpul pierdut”. Ea este mult mai puternică decât tandrețea, decât prietenia, decât iubirea. Gelozia este cea care domnește pretutindeni. Aceasta explică, de asemenea, dispariția lui Robert, care își face apariția sub numele unui personaj, Robert de Saint-Loup. Robert de Saint-Loup reprezintă la început portretul lui Robert Proust, un bărbat foarte fermecător, foarte inteligent, care îndrăgește disciplinele sportive preferate de Robert Proust, adică ambarcațiunile, tenisul, în fine, au multe puncte comune. Ce se întâmplă însă apoi? Intervine degradarea acestui bărbat, a acestui personaj fascinant al lui Robert de Saint-Loup care, dintr-o dată, după acte eroice de care dă dovadă în timpul războiului, își pierde crucea de onoare într-un bordel masculin. Vedeți aici apropierea posibilă cu Marcel căci, cu această precizare, Robert de Saint-Loup devine homosexual. La urmă, după toate aceste episoade, el este înmormântat cu mare pompă în orașul patern, la Illiers. Cred, deci, că gelozia a fost sentimentul cu care Marcel s-a luptat. De fapt, toate aceste personaje sfârșesc prin a se degrada. Să ne gândim la Odette despre care Swann spune că nu știe de ce a pierdut atâta timp cu cineva „care nu era genul său”. Gelozia sfârșește prin a domina întotdeauna iubirea. Da, cred că gelozia ascunsă față de Robert a fost în ciuda tuturor primordială.

Este vorba de „o crimă fraternă și fondatoare”, cum o numiți?

Într-adevăr, pentru a ucide gelozia trebuie să ucizi persoana care o provoacă. Acesta este motivul pentru care Robert a fost înconjurat de o tăcere absolută, dezvăluită uneori prin aluzii, mulți dintre prietenii lui Marcel poartă numele de Robert, personajele sale poartă același prenume. Multe orașe de provincie din jurul localității Illiers au acest prenume în toponimia lor, așa cum l-a remarcat Philippe Berthier în cartea lui despre Saint-Loup. Deci, vedeți, aceasta era singura metodă de a jugula această gelozie: prin tăcere. Ați citat în introducere fraza extraordinară care spune că absența este cea mai fidelă dintre prezențe. Cred că este foarte adevărat că tăcerea poate acoperi un sentiment despre care nu vrei să vorbești.

De „o voință de disimulare” din partea lui Marcel Proust ?

Da, dacă stăm să ne gândim, putem chiar afirma că suntem în fața unuia dintre cele mai mari romane scrise vreodată despre minciună. Toată lumea din „În căutarea timpului pierdut” minte. Naratorul este, se pare, heterosexual, Albertine ascunde iubirile sale lesbiene, ca și doamna Verdurin, în fine, toată lumea ascunde câte ceva și este adevărat că avem de-a face cu o roman cu totul remarcabil despre minciună.

Să revenim la cartea dumneavoastră: putem vorbi despre ea ca despre „povestea unei absențe”?

Se spune că absenții nu au niciodată dreptate, eu cred însă contrariul. Uitați-vă, de pildă, cum numele satului Illiers, devenit Combray în roman, este păstrat pe tot parcursul narațiunii. Combray reprezintă locul primordial, locul copilăriei și locul tatălui. Ceea ce m-a frapat este faptul că tatăl, Adrien Proust, este absent din opera fiului. Tatăl sever este prezent în „Jean Santeuil” dar nu și în „Timpul pierdut”. Totul este atașat localității Combray, toate lucrurile importante se petrec la Combray. Cred, deci, că, totdeauna, cei absenți sunt prezenți într-un fel sau altul. Da, am fost frapată pentru că s-a scris mult despre dragostea dintre Marcel și mama sa, în vreme ce el a ales ca loc primordial orașul natal al tatălui. Există aici multe forme de tăcere, dar o tăcere foarte elocventă.

Menționați în cartea dumneavoastră noțiunile de „transfer, de anulare și de uitare care sunt, după părerea dumneavoastră, marile remedii ale suferinței proustiene”. Ați putea să ne vorbiți despre acestea?

Da, faptul de a scrie „În căutarea timpului pierdut” în care el joacă un rol principal l-a ajutat pe Marcel să se vindece de această gelozie infantilă. Trebuie să mai spunem că, în paralel cu faptul că fratele său Robert alege medicina, Marcel va popula până la saturație opera sa de imagini medicale, de comparații științifice, biologice, de studii asupra naturii de o precizie perfectă. În fond, Marcel își va trasa un drum paralel în stilul lui, cu vocabularul științific propriu. Cred că acest lucru i-a permis să transfere, să-și transpună sentimentele prin creație. Scalpelul scriitorului se alătură bisturiului chirurgului, cum menționez eu însămi în cartea mea.

Putem afirma că astmul este pentru Marcel „o boală acaparantă […] destinată să triumfe în fața lui Robert într-o rivalitate care îi reunește și îi opune” față de prezența mamei?

Trebuie să spun că Marcel a dorit dintotdeauna să fie bolnav. Prima sa criză are loc în momentul în care fratele său mai mic, Robert, încetează să mai fie micuțul îmbrăcat în dantele, în fustiță, cu haine de fată, cum se obișnuia pe vremea aceea. Marcel are 9 ani, iar Robert 7 ani în momentul în care amândoi pășesc către adolescență, moment în care vârsta copilăriei face loc pubertății și adolescenței despre care vorbim. Astmul va reprezenta pentru Marcel un fel de soluție, de construcție, un mod de a se îngriji cineva de el, de a ocupa primul loc, de a aborda la rândul său domeniul medicinei, în sensul că, fiind bolnav, cineva trebuia să-l îngrijească. Atinge într-un anume fel domeniul medicinei. De altfel, el vorbește despre boală ca despre un har, există chiar o frază în care folosește expresia „la grâce de la maladie”. Acest „dar” i-a permis să ducă o viață cu totul excepțională, să schimbe noaptea în zi, să dedice noaptea scrisului, să-și organizeze cum credea mai bine lumea din jur și să ocupe locul de victimă suferindă pe lângă mama lui.

Putem chiar vorbi de o concurență între cei doi frați față de mamă.

A existat, fără îndoială o astfel de concurență, de rivalitate în raport cu mama, dar eu, personal, cred că Robert s-a apropiat foarte repede de tatăl lui, a cărui meserie a ales-o, și că a existat între ei o relație mult mai ușoară, mai afectivă, decât cea extrem de ambiguă care a existat între Jeanne și Marcel. Dacă recitim scrisorile lui Marcel către mama sa, există unele dintre ele destul de surprinzătoare în care acesta face dovadă de o intimitate corporală stupefiantă – îi vorbește mamei sale despre urine, în fine, suntem surprinși de aceste scrisori. Ceea ce ne face să ne gândim că el încerca să își acapareze locul deținut de ceilalți doi bărbați chirurgi din familie. De altfel, se și vedea ocupând locul profesorului Proust, se credea el însuși medic, scrisorile adresate prietenilor sunt toate ca niște rețete cu amănunte despre diagnostic și despre tratamentul necesar. În cartea mea citez o scrisoare a lui Marcel către Lucien Daudet în care scrie: „Nu cred că ai astm. Probabil ai o dispnee toxico-alimentară, se tratează în felul următor: purgativ drastic (țuică nemțească și sirop de pelin) urmat de spălări intestinale timp de două zile […]”. Vă scutesc de ceea ce urmează, dar nu este oare uimitor să-i scrie în felul acesta unui prieten? Aceasta nu ne face oare să ne gândim în ce măsură era preocupat de medicină?

Scrieți că nici tatăl, nici fratele nu vor deveni vreodată personaje ale „Timpului pierdut” și că Marcel manifestă, în privința lor, „o tăcere pudică [care] îi protejează și îi însoțește”. Cum explicați această atitudine?

Vă voi spune că, ținând cont de toate acestea, mi se întâmplă să prefer „Jean Santeuil” în locul „Timpului pierdut”, deoarece primul dintre ele este mult mai autobiografic, mult mai real. Tatăl este mult mai prezent în „Jean Santeuil”, în timp ce în „Timpul pierdut” lucrurile rămân neschimbate, el a dispărut. Dar, cum vă spuneam, Marcel a hotărât că tot ceea ce este important trebuie să se petreacă în orașul natal al tatălui. Îmi amintesc, de asemenea, de o scrisoare absolut incredibilă scrisă de Marcel, două zile după moartea tatălui, în care îi scrie mamei sale că i-ar fi făcut mare plăcere să fi luat micul dejun împreună cu ea, dar, cum nu reușise să-și găsească acul de siguranță de la chiloți, nu putuse să doarmă toată noaptea. În schimb, niciun cuvânt despre moartea tatălui. Cred că, în fond, aveam de-a face aici cu două clanuri, clanul masculin și fratern și clanul lui Marcel și al lui Jeanne, mama lui. Constat că Marcel avea o mare nostalgie pentru lumea masculină din familie care se exprimă prin toate lucrurile pe care tocmai le-am evocat, prin personajul lui Saint-Loup, prin absența revelatoare: vedem aici că, întotdeauna, cei absenți sunt prezenți și că au deseori dreptate.

Putem vorbi în cazul lui Marcel Proust de lipsă de încredere în corpul medical?

Marcel a cunoscut mulți medici cu ocazia dineurilor pe care mama lui le organiza pentru Adrien și Robert, la care erau invitați toți prietenii lui Adrien și, prin urmare, a cunoscut mulți medici reali și a introdus mulți de manieră fictivă în opera sa. El i-a încredințat doamnei de Noailles că ar fi vrut să scrie o carte despre medici, despre medicină, ceea ce nu a făcut însă niciodată. S-a mulțumit doar cu un anumit număr de personaje de profesie medici. Dar ceea ce este amuzant este că, atunci când ești obsedat de opera unui scriitor, numeroase coincidențe ies la suprafață: eu, care mă simt foarte apropiată de lumea proustiană, am regăsit, în momentul în care reciclam niște hârtii de la părinții mei, o scrisoare uimitoare a unui prieten al lui Proust, doctorul Brissot. Proust îl aprecia mult pe Brissot și întâmplarea face că acest doctor a tratat-o pe bunica mea. Vedeți, lumea e mică. Am această scrisoare pe care o păstrez în mod prețios. Alți medici fictivi sunt luați în deriziune în „Timpul pierdut”, cum ar fi, de pildă Cottard. Unul singur scapă cu fața curată: doctorul Percepied, care, în ziua în care familia traversează Illiers cu mașina, se oprește pentru a-i saluta, lasă pacientul singur și-l ajută pe narator să scrie ceea ce tocmai era pe cale să scrie în mașină. E singura dată când vedem medicina și scrisul reunite. Trebuie însă să precizăm că, în ce-l privește pe Robert, acesta a scris în jur de 27 de publicații, adesea despre cazuri anormale, cum ar fi bărbații-femei, bărbații efeminați sau femeile cu barbă. Acest aspect anormal este prezent desigur și în „Timpul pierdut”. Mă întreb, de altfel, de unde vine acest interes pentru aspectele anormale la frații Proust.

Spuneți că doctorul Brissot a tratat-o pe bunica dumneavoastră, Henriette Fabre-Luce. Această mărturie este foarte importantă fiindcă, vorbind de dumneavoastră, nu știm niciodată unde se află granița dintre lumea reală și ficțiune și că deținem aici o mărturie de prim ordin.

Ah, știți (râde), afirmația dumneavoastră mă amuză fiindcă am fost atât de mulțumită să regăsesc această scrisoare care vorbește despre bunica mea pe care am cunoscut-o foarte bine, care trăia culcată în pat, acoperită cu o voaletă ținută de o broșă în formă de pasăre din diamante. Ar fi putut foarte bine să încarneze un extraordinar personaj proustian. A fost tratată de Brissot căruia i-a dezvăluit interpretările sale asupra unor maladii, ca și când ea ar fi fost medic și el, pacient. Doctorul Brissot i-a scris bunicului meu scuzându-se în fața acuzațiilor doamnei Fabre-Luce care spunea despre el că fusese rău și fără milă. Vedem deci ce personaj a fost bunica mea și cât loc ar fi meritat ea în „Timpul pierdut”, alături de doctorul Cottard sau de alt medic. Aveți dreptate când spuneți că realul și ficțiunea se împletesc atunci când faci parte, ca mine, dintr-o familie de excepție.

Ce răspundeți celor care vorbesc de reproșurile pe care Robert le-a făcut, se pare, fratelui său mai mare, Marcel ?

Ah, nu, nu! Aceste afirmații mă agasează enorm, fiindcă nu mai știu unde am citit un articol despre cartea mea în care autorul sugera că Robert avea un anumit dispreț față de aspectul fantasc și puțin rezonabil ale fratelui său Marcel, toate acestea sunt false. Recomand cartea lui Céleste Albaret, „Monsieur Proust”, în care ea povestește cum a murit Marcel care refuza să se trateze. Cred că făcea acest lucru nu din ură față de fratele său, ci, cum își terminase opera, dorea ca și viața lui să se termine. Robert nu a pronunțat niciodată vreo critică disprețuitoare împotriva lui Marcel. Toate provin de la soția lui Robert, Marthe, care era extrem de geloasă pe solidaritatea dintre cei doi frați. Dar aceasta este o cu totul altă poveste care nu privește nicidecum relațiile dintre Robert și Marcel. De altfel, după moartea lui Marcel, a apărut în „Nouvelle Revue Française”, în 1923, un omagiu scris de Robert în memoria lui Marcel. În acest text există o frază care, pentru mine, rezumă întreaga lor relație: ea fuzionează cu Marcel și cu opera lui. Iată, o citez: „El [Marcel] era tot trecutul meu, el era tinerețea mea și tinerețea mea era închisă în individualitatea sa”. Consider această afirmație magnifică, ea dovedește în ce măsură, sub aparența tăcerii și a separării lor, prietenia lor fraternă a continuat să existe fără întrerupere.

Copyright fotografic: © JHON FOLEY/OPALE/LEEMAGE/GALLIMARD

Diane de Margerie, „À la recherche de Robert Proust”, Éditions Flammarion, 2016, 160 p., 16 EUR.