Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017:

Personalitatea între valoare, iluzie și depresie

Adrian Roșan

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf

Există încă de la naștere sau poate chiar dinainte o așteptare nebănuit de mare pentru a deveni personalități: doctori renumiți, filosofi remarcabili, scriitori geniali sau specialiști de primă clasă. Expectanțe, am crede la prima vedere, firești, care sunt susținute prin iluzii cu fundament solid în miturile sociale ale reușitei în viață, transmise de la părinți la copii. Aceste mituri propagă doze variabile de iraționalitate prin stiluri de atașament (modele interne de lucru) predominant anxioase sau predominant evitative și, de foarte puține ori, securizante, dar care conving, la nivel declarativ, că viața este predictibilă, controlabilă, dreaptă, justă, plină de iubire și siguranță. În această cheie, orice om nu are cum să rateze șansa de a trăi adecvat. Modelele evoluționiste ale personalității reclamă însă, în construcția acesteia, trei principii de bază și anume: sine-altul, activ-pasiv, plăcere-durere. În virtutea și din combinarea acestor principii, în evoluția fiecărei persoane se poate aprecia ca fiind „drept” orice comportament care susține adaptarea umană.

Însă, de multe ori, se poate ajunge la concluzia – deloc onorabilă a lui Sartre – că tot ceea ce ni se întâmplă rău are legătură cu ceilalți și nu cu propria noastră persoană. Orice părinte, ca o consecință firească a expectanțelor create pe baza tradiționalismului, a raționalismului sau a bunului simț, prefigurează un traseu pentru propria odraslă fără să țină cont de personalitatea inițială, zămislind planuri iluzorii în legătură cu traseul existențial al ființei abia născute. În realitate, studiile arată cu destul de mare acuratețe că, în ceea ce numim viață autentică, trăită cu sens și clipe fericite, bagajul genetic al fiecărei persoane contează cam 50 la sută, situațiile în care se va afla – cam 10 la sută, iar acțiunile intenționate, cu alte cuvinte ceea ce va face persoana din proprie voință – cam 40 la sută.

Martin Seligman propune metafora nou-născutului pentru a explica modul în care se construiesc valorile, valori care, alături de abilitățile sociale, concepțiile personale și strategiile de reglare emoțională, dau consistență oricărei personalități. Aceste valori pot fi interpretate în mod similar cu ceea ce părinții își doresc pentru copiii lor. De exemplu: „îmi doresc un copil care să fie iubitor, curajos și prudent”. Aproape niciun părinte nu va avea dorințe precum „vreau pentru copilul meu o poziție profesională într-o firmă obscură” sau „nu vreau ca propriul meu copil să ajungă vreodată la psihiatru”. Virtuțile sunt exprimate prin acțiuni virtuoase pe care le proiectăm în activitatea noastră sau a altora, și acestea nu necesită justificare sau context explicativ. A fi și a te comporta conform propriilor tale valori generează, în principiu, emoții pozitive, precum mândrie, satisfacție, bucurie, sentimentul de împlinire sau armonie. Valorile și, implicit, virtuțile nu trebuie confundate cu urmărirea unor dorințe precise sau a unor situații fericite. Modelele dimensionale ale personalități ar sugera că o personalitate este valoroasă dacă are un grad crescut de extroversiune (sociabilă, asertivă), culmi nebănuite de agreabilitate (cooperantă, demnă de încredere), o conștiinciozitate exemplară (responsabil, persistent în sarcină, om pe care te poți baza), echilibru emoțional ridicat (sigur, relaxat, puternic) și deschidere spre experiențe noi (creativ, curios, cu vederi largi).

Dar, ce se întâmplă când toate aceste predicții au un fundament iluzoriu, iar micul copil de azi, adolescentul de mâine și adultul de poimâine, în loc să întruchipeze personalitatea prefigurată încă din leagăn, își structurează – conform lui Albert Ellis – un bagaj de credințe iraționale cum ar fi: (1) Trebuie să ai parte de dragostea şi aprobarea tuturor persoanelor semnificative. (2) Trebuie să dovedești că ești cu adevărat competent, adecvat sau să ai cel puțin un talent și competențe în unele domenii importante. (3) Atunci când oamenii se poartă nedrept, trebuie să-i acuzi și să-i etichetezi drept persoane rele. (4) Atunci când ești frustrat, tratat nedrept sau respins, trebuie să privești lucrurile ca fiind groaznice, teribile și catastrofice. (5) Emoțiile negative apar din presiuni exterioare, iar controlul asupra propriilor trăiri este aproape inexistent. (6) Dacă un lucru pare periculos sau înfricoșător, trebuie să te îngrijorezi în această privință (7) Poți mult mai ușor să eviți dificultățile vieții și responsabilitățile pe care le ai decât să apelezi la forme de autodisciplină mult mai valoroase. (8) Trecutul tău rămâne cel mai important pentru că, odată, ceva ți-a influențat puternic viața și acum îți determină sentimentele și comportamentul prezent. (9) Oamenii și lucrurile ar trebui să fie mai bune decât sunt de fapt și ar trebui să vezi lucrurile ca îngrozitoare și oribile dacă nu reușești să găsești soluții bune la toate probleme vieții. (10) Poți să obții fericirea absolută a vieții prin inerție și pasivitate.

Din perspectivă psihiatrică, simptomele care apar în diverse tulburări de personalitate sunt considerate consecințe ale incapacității de adaptare la mediu, așadar sunt simptome de inadaptare, dar, din perspectiva evoluției vieții pe Pământ, aceleași simptome sunt expresia efortului de adaptare a persoanei la mediu (un mediu advers, poate din trecut, dar încă extrem de prezent în lumea interioară a persoanei), deci sunt de fapt simptome de adaptare. Este la modă azi, să vorbim despre depresie, ca fiind Demonul amiezii (akedia), reflectat psihologic prin caracteristici cum ar fi neajutorarea, lipsa de speranță și lipsa de valoare, toate acestea fiind cuantificate într-o imagine de sine negativă, interpretare negativă a trăirilor și predicții sumbre asupra viitorului. Să fie ruptura dintre personalitatea noastră inițială, înzestrată cu virtuți universale, și „trăsăturile” profilului de succes de azi? Sau esențial este cum face față disonanței cognitive orice personalitate care pendulează între valoare, iluzie și depresie, bazându-se pe realizările sale, ajutor și interes pentru ceilalți, corectitudine și integritate? Răspunsul banal, dar extrem de adaptativ se află la răspântia dintre gradul de control și raportul costuri-beneficii, pentru că – nu-i așa? – „și în timp ce balenele care se hrănesc cu macrou sunt condamnate pe vecie să rămână în mare, noi ne cățărăm pe valuri și privim din nori”, cum spunea Marvin Levine în „Look Down From Clouds” („Privind din nori”).