Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017

Cuibul fără cusur

Olaru Ovio

Rita Chirian, „Casa fleacurilor”, Bistriţa, Casa de editură Max Blecher, 2016

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf

Apelarea, în cronica literară, la conceptul de poezie feminină e un demers riscant, și asta din două motive: nu numai fiindcă începe să fie instrumentalizat în stabilirea ierarhiilor, ci pentru că nu poate avea valabilitate pe termen lung. Încadrările categoriale, utile pe moment, riscă să se înrădăcineze, deviind atenția de la particularitățile poeților tratați. Termenul servește, așadar, prin ambiguitatea lui, drept găselniță menită să justifice rapid și comod calitatea unui calup de texte, oferind o grilă rudimentară de lectură și scutind cronicarii de nuanțări mai subtile. Un volum de poezie scris de o femeie nu ar mai fi, în acest caz, bun sau prost, ci ar fi plasat convenabil sub umbrela poeziei feminine. Pe viitor, însă, în consemnarea istoriei literare românești, e foarte improbabil ca eticheta să mai posede vreo relevanță.

 

Retrospectiv

Bucurându-se de cronici generoase pentru „Sevraj” (din partea lui Cosmin Ciotloș, Andrei Terian și Al. Cistelecan), Rita Chirian, un adevărat fenomen la debut, pare că, de la publicarea penultimului volum, s-a retras cu discreție din toate polemicile lumii literare, și nu numai: printr-o nedreptate inexplicabilă, ea nu s-a bucurat de aceeași recunoaștere precum colegii ei de generație. Vorbind despre poezia ei în „Cinci decenii de experimentalism”, Octavian Soviany remarca imaginarul apocaliptic și autoînscenarea burlescă, dusă până la limitele unui adevărat mit personal, integrând-o, conclusiv, în enclava manieriștilor. Și nu pot să nu fiu de acord. Construindu-și un „alter-ego plat, meschin si snob, «miura»” (Terian), în „Sevraj”, dură și de-o „imaginație sinistră” (Cistelecan) în „Asperger”, autoarea evoluează firesc spre poezia cumințită și schematică din „Casa fleacurilor”.

Intensitățile, deși prezente, nu mai escaladează și nu mai posedă acea calitate agresivă aproape gratuită din „Asperger” sau acel nucleu traumatic remarcat de Al. Cistelecan în „poker face”. Mai pregnantă e o consolidare a nucleului domestic, dublată de un rezumat nostalgic și o trecere în revistă a vechilor traume, aflate acum în curs de vindecare („dar nu –/ marele edificiu/ de liniște/ și confort/ n-are nicio/ fisură”, „am dat gata/ exercițiile de sinteză,/ episoadele de manie,/ straniile compulsii de femeie/ care-și organizează/ cuibul/ fără cusur”, „În fiecare zi mă trezesc cuminte la aceeași oră”). Manieristă în continuare și aplicând peste tot un filtru simbolic-ermetic, autoarea operează o epurare lingvistică, care transpare în rupturile extreme dintre imagini, în minimalismul expresiv prin care ele sunt livrate și într-o conceptualizare excesivă; tratate astfel, poemele își pierd consistența, dobândind solemnitatea unor aforisme („lumea a fost demult o jucărie curată, și am vrut să vezi prin creierul meu: nicio armonie care să nu fie sigură de propria frică etc.”), care amintesc de poezia lui Ionel Ciupureanu. Această reducție comportă, inevitabil, și o dislocare logică atât în interiorul versurilor, cât și la nivelul trecerii dintre ele: „când crește zăpada/ o uriașă insectă exotică/ inima în spatele grinzilor/ cel mai slab dintre noi/ să numească refugiile trecute prin foc”. Ele sunt esențializate, ba chiar de-a dreptul ultimative („plânsul se face numai în fața paravanelor”). Însă gravitatea care însoțește un astfel de demers îngreunează masiv lectura: abisale și impunând, tonal, o stranietate ontologică („ce se aude prin stetoscopul/ lipit de pereții stadionului// totul e să începi să transpiri/ fără lupte genetice// a cui e memoria toxică (gândește-te la asta/ ca și cum ai avea o armă pusă la tâmplă –// ca și cum ai fi o creatură a obișnuinței),/ turma de antilope se strânge” – „collapse party”), poemele sunt pur schematice, cu osatura la vedere.

 

Poeme de atmosferă

Acesta ar fi un prim reproș care poate fi adus volumului: aerul rarefiat, tonul impetuos pe care se debitează nimicuri sonore. Un alt neajuns supărător îl reprezintă concretizarea conceptelor („timpul o să vină ca o căruță hodorogită”, „furtunașele prin singurătate”), de altfel altă fațetă a esențializării poeziei, și întâmplătoarele momente de duioșie patetică („trăistuța doldora de blândețe”, „leagăne pentru fluturi”). Paralel schematismului, se mai remarcă o serie de instanțe neoexpresioniste, reminiscențe ale violenței verbale de altădată („laudă lumii mutilate”, „crinii sunt vaporașe prin sânge”, „tristețea ca gloanțele oarbe”, „ești un mort din care cresc rădăcini”, „cât întindem mâna răscolim prin măruntaie”, „dans cu gura îmbăloșată” etc.). Finalurile sunt când puternice („mâinile noastre văzute de foarte sus sunt șoareci obezi, împerechindu-se”, „toate poveștile, oprite la timp, au happy-end, oprită la timp, inima să rămână: o instalație păcănind, un motoraș legând oameni în flăcări”), când lamentabile („frumusețea e disperarea noastră umilă”).

În mod total nesurprinzător, fragmentele cele mai sonore din volum sunt cele în care se mai păstrează o oarecare coerență între versuri („cineva a plâns, însă foarte-foarte puțin,/ și dragostea a fost frumoasă ca/ sângele în pantofii prea mici,/ rana a fost aici dinainte,/ noi ne-am născut pentru ea”).

Putem accepta, deci, convenția că în poemele autoarei nu trebuie urmărită vreo logică, că ele rămân mereu nedeterminate, într-o zonă a interpretărilor multiple, construite pe expresii criptice, incoerente și imprevizibile în derulare („lumea a fost închisă,/ cineva ne-a tras din lumina farurilor/ (felul de-a zâmbi al celui/ care uită e/ un fel corect de-a fi singur)” – „primăvară”).

În cadrele acestei convenții, textele din volum pot fi tratate doar ca poeme de atmosferă.