Sari la conținut

Unde aşezăm rămăşiţele strămoşilor?, de Virgil Ştefan Niţulescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017

CULTURA ANTROPOLOGICĂ

Arhipelagul muzeelor

Unde aşezăm rămăşiţele strămoşilor?

Virgil Ştefan Niţulescu

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf

 

Pentru toate culturile arheologice care au rituri de înhumare, cercetarea necropolelor este o condiţie, adeseori, greu de îndeplinit. Desigur, după momentul descoperirii unei aşezări, mai devreme sau mai târziu, vine şi acela în care arheologii încep să caute necropola. Lăsând la o parte civilizaţiile în care acestea nu au existat (cu excepţia câtorva oseminte descoperite în locuinţe, în rest, pur şi simplu, nu ştim ce făceau cucutenienii cu morţii) – şi aici, desigur, există o mulţime de explicaţii posibile: erau incineraţi, dar cenuşa nu li se strângea în urne ci era aruncată, erau lăsaţi să atârne în arbori, erau aruncaţi în râuri (avem numeroase exemple, în diverse culturi din lumea largă) – cimitirele de lângă marile aşezări cercetate arheologic „produc” cantităţi impresionante de rămăşite umane. Cercetarea strict arheologică este esenţială, pentru că ne oferă o imagine pe care, adeseori, nu ne-o putem construi altfel, despre care erau credinţele oamenilor de acum câteva mii de ani; sunt importante orientarea mormintelor după punctele cardinale, modul de aşezare a corpurilor, obiectele aflate în groapă ş.a.m.d.; dar, după ce se încheie această analiză, începe cercetarea antropologică. Și aceasta este extrem de importantă, pentru că aşa aflăm cu ce se hrăneau oamenii, ce boli îi mistuiau, care era durata medie de viaţă etc.. După ce se încheie toate aceste cercetări, toate osemintele descoperite într-un mormânt sunt aşezate într-un sac, pe care se marchează locul descoperirii, numărul mormântului şi orice altă informaţie importantă pentru o posibilă viitoare reanalizare a descoperirilor. Ne putem imagina că oricând, în viitor, cineva cu o tehnologie mai avansată va putea să extragă mai multe informaţii din aceste descoperiri, motiv pentru care ele sunt conservate în muzee. Numai că nu doar osemintele umane sunt conservate. Zooarheologii au pretenţia (justificată, desigur) ca şi resturile de oseminte ale animalelor descoperite în aşezări să fie conservate. Și ele ne oferă informaţii despre ocupaţiile oamenilor din neolitic, de exemplu, despre dieta lor, dar şi despre mediul ambiant şi despre cum s-a modificat acesta între timp.

Una peste alta, orice campanie de cercetare arheologică aduce în depozitele muzeale un plus de câteva zeci sau sute de saci cu artefacte (ceramică, mai ales) şi oseminte. Pentru orice manager de muzeu, rezolvarea problemei spaţiului de depozitare a tuturor acestor obiecte este un coşmar. Marile muzee occidentale de profil au rezolvat problema prin închirierea unor spaţii în afara clădirilor principale ale muzeelor, pentru că, în general, muzeele funcţionează în sedii deschise acum cel puţin un veac, într-o vreme când nimeni nu îşi putea imagina că în secolul XXI va fi nevoie de depozite atât de mari!

În România, problema este rezolvată într-un mod „original“. Artefactele şi osemintele sunt depozitate în bazele de cercetare construite, cu mijloace minimale, chiar lângă siturile arheologice. Condiţiile de depozitare sunt, de regulă, proaste, dar arheologii sunt mulţumiţi şi cu ele. Acum trei-patru decenii aceste baze nu existau mai nicăieri, în ţara noastră, aşa încât ele reprezintă un progres. Totuşi, la modul ideal, depozitele ar trebui să se afle în preajma laboratoarelor de cercetare, iar acestea trebuie amplasate în sediile centrale ale muzeelor.

Atunci când vorbim despre nişte muzee municipale sau judeţene, cu siguranţă, problemele sunt mai mici. Dar, când discutăm despre Muzeul Naţional de Istorie a României, înţelegem că soluţiile sunt cu mult mai greu de găsit. Nu am ales întâmplător acest exemplu. În mod normal, în cursul acestui an ar trebui încheiate pregătirile, iar în 2018 ar trebui să înceapă şantierul de consolidare şi restaurare a clădirii muzeului. Întregul patrimoniu trebuie relocat şi, apoi, adus şi depozitat în condiţii sigure în clădirea de pe Calea Victoriei. Numai că această clădire este, deja, prea mică pentru patrimoniul instituţiei. Încă nu ştim ce se va întâmpla, dar obiectivul ca noul Muzeu să se redeschidă în 2021, deja, nu mai pare unul fezabil. Prima problemă pe care trebuie să o rezolve managementul instituţiei este cea a depozitelor muzeului.

Trebuie spus că, în alte ţări, s-a pus problema reînhumării unora dintre osemintele şi artefactele considerate de importanţă secundară. În opinia majorităţii specialiştilor, aceasta nu este o soluţie corectă, atâta timp cât nimeni nu poate şti în ce direcţie vor avansa cercetările, în viitor.

Singurul caz în care arheologii au acceptat reînhumarea unor rămăşite umane este cel înregistrat în cazul unor săpături efectuate în cimitire ale unor populaţii indigene din ţări precum SUA, Canada sau Australia. Necropolele în cauză erau destul de recente (câteva sute de ani, de regulă), iar reprezentanţii populaţiilor locale au reclamat faptul că toți cei dezgropaţi erau strămoşii lor direcţi. În aceste cazuri, osemintele au fost reînhumate, cu ritualurile religioase de rigoare. Din fericire, în România nu au existat astfel de cazuri, deşi, pe de altă parte, s-au înregistrat situaţii în care arheologii nu au fost lăsaţi să facă cercetări, din motive legate, mai degrabă, de conflictele etnice locale.

Oricum, lăsând la o parte aceste situaţii excepţionale, o problemă de fond a muzeelor rămâne aceea a lipsei spaţiilor de depozitare, într-o lume care pare tot mai sufocată de obiecte pe care nu poate sau nu vrea să le recicleze.

Un comentariu la „Unde aşezăm rămăşiţele strămoşilor?, de Virgil Ştefan Niţulescu”

  1. Pingback: Unde aşezăm rămăşiţele strămoşilor? - Foaie Națională

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.