Un an bun nu se judecă după realizări, ci după dimensiunea eşecurilor

Pavel Șușară

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf

 

Fenomenul artistic românesc nu mai este demult un simplu inventar al evenimentelor clasice, legate de specificul domeniului, în care diferenţa de la un an la altul o fac doar densitatea şi anvergura acestora. Privirea retrospectivă şi tentaţia bilanţului anual nu au nicio relevanţă dacă se referă strict la dinamica expoziţională şi la efervescenţa spaţiilor de expunere, dar sunt extrem de importante dacă identifică mobilitatea creaţiei în contexte mai largi, în care intră deopotrivă politici instituţionale interne, integrarea în fenomenul artistic global şi ieşirea consistent a operei de artă, din spaţiul hedonist al expoziţiei de CV, în bătălia directă a pieţei locale, a celei regionale, europene sau chiar mondiale. Din această perspectivă, anul 2016 a fost unul în care eşecul răsunător s-a manifestat simultan cu evenimente locale şi internaţionale spectaculoase.

Primul eşec, unul istoric, pe care 2016 l-a moştenit cu mare dezinvoltură şi l-a predat deja, în stare perfectă şi cu o extremă generozitate, lui 2017, este legat de incapacitatea noastră cronică de a crea un Muzeu de Artă Modernă în care să se coaguleze şi să se regăsească cea mai importantă perioadă din întreaga istorie a artei româneşti, anume imensa producţie artistică din momentul avangardelor istorice, primele decenii ale secolului XX, şi până astăzi, ceea ce înseamnă un secol încheiat de experienţe artistice, de atitudini, de mutaţii estetice şi de creaţie propriu-zisă, care nu se regăsesc nicăieri şi sunt total inaccesibile, într-o formă sistematizată, ceea ce mutilează profund atât conştiinţa noastră de sine, cât şi posibilitatea unei dezvoltări spirituale fireşti, libere şi pe deplin asumate. Mulţi artişti importanţi – de la Brâncuşi sau Brauner până la Florin Ciulache sau Suzana Dan – nu au niciun suport instituţional, iar opera lor este, practic, total necunoscută. Între Muzeul Naţional de Artă şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană se întinde un imens pustiu în care un veac de artă românească, de o valoare excepţională, colapsează dramatic.

Al doilea mare eşec al anului 2016 priveşte incapacitatea statului de a achiziţiona cea mai importantă lucrare a lui Constantin Brâncuşi, din perioada sa arhaico-idolatră, piatra de hotar a redefinirii statuarului după câteva mii de ani de experienţe tridimensionale. Deşi ideea subscripţiei publice a fost una remarcabilă, ca principiu, ca provocare şi ca invitaţie a spaţiului public la solidarizare în jurul unui obiectiv major, de factură simbolico-spirituală, departe de orice experienţă precedentă cu obiective mărunte şi particulare, campania de promovare şi de conştientizare a fost una derizorie, un fel de cerşetorie infatuată şi imperativă, amestecată cu abstracţiuni propagandistice imposibil de procesat de către un partener căruia mereu i se cere şi care nu a dobândit experienţa majoră a participării conştiente. Acest eşec, care a compromis pentru multă vreme orice posibilitate de a se mai recurge la un scenariu similar, pe lângă faptul că a lăsat nerezolvată problema esenţială, anume achiziţia lucrării brâncuşiene, a şi scos la iveală carenţele profunde ale societăţii româneşti, atât în ceea ce priveşte capacitatea instituţiilor publice de a lansa proiecte majore, inteligibile şi convingătoare, cât şi în ceea ce priveşte capacitatea de răspuns, imposibilă în absenţa unei conştiinţe de grup care să funcţioneze şi dincolo de limitele cotidianului.

Dincolo de aceste eşecuri majore, lumea, inclusiv cea artistică, merge, evident, înainte. Galeriile de artă, atât ca promotori ai creaţiei, cât şi ca actori ai pieţei, au acoperit cam întreaga plajă a producţiei artistice, participările la evenimentele şi la târgurile internaţionale au devenit practici de rutină, iar piaţa internă a oferit semnale încurajatoare: o lucrare a lui Nicolae Grigorescu a atins un nou record, după recesiunea constantă din ultimii ani, vânzându-se cu peste 300.000 euro, la Casa de licitaţie Artmark. Trecând la piaţa internaţională, este de remarcat faptul că Adrian Ghenie şi-a continuat marşul triumfal, realizând şi el un record personal de peste 4.000.000 euro. Performanţele lui Ghenie, dincolo de forţa de seducţie a picturii sale şi de eficienţa managerială, sunt şi un semn că disoluţia formei, entropia imaginii şi ideea repetitivităţii ca mecanism al existenţei şi al supravieţuirii, inclusiv simbolice, găsesc conştiinţa contemporană gata pregătită şi pentru experienţa directă a coşmarului istoric.

În ceea ce priveşte evenimentele mari, de dincolo de orizonturile pieţei, ar fi de remarcat, în afara redeschiderii Muzeului de Artă din Iaşi şi de consolidarea Centrului de Cercetare „Constantin Brâncuşi” de la Târgu Jiu, organizarea a patru expoziţii importante. Trei dintre ele au avut un caracter retrospectiv-monografic: Mihai Olos şi Nistor Coita, la MNAC, care sugerează şi o apropiere a muzeului de spaţiul modernităţii, şi Maxim Dumitraş la Muzeul de Istorie din Târgu Jiu. Cea de-a patra expoziţie a fost un amplu eseu al Monicăi Enache, de la Muzeul Naţional de Artă, asupra realismului socialist în diversele lui etape istorice. Cercetarea amănunţită a artei oficial-propagandistice – în care germenele propriei disoluţii se manifestă tot mai evident pe măsură ce privirea se mişcă dinspre anii cincizeci spre anii optzeci – repune în discuţie acest fenomen, pentru prima dată în ultimele trei decenii, cu o înţelegere nuanţată şi fără prejudecăţi.

Dacă ar trebui formulată şi o concluzie, ea ar suna cam aşa: anul 2016 a fost unul extrem de prost pentru artele vizuale, nu atât din cauza faptului că au lipsit evenimentele importante, ci pentru că el a înregistrat două eşecuri majore, iar un an bun nu se judecă după realizări, fiindcă ele sunt fireşti şi legitime, ci după dimensiunea eşecurilor. Este un simplu truism să se organizeze expoziţii importante, artiştii să circule şi să creeze, iar piaţa de artă să aibă o dinamică de nestăpânit, dar este inacceptabil ca un stat funcţional, cu instituţii şi cu forme de organizare valide să nu-şi poată conserva patrimonial şi memoria, să fie incapabil de o gândire articulată şi de aspiraţii pe termen lung.