Arte şi funcţii. Punerea în lumină
Gina Şerbănescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf
Activitatea Centrului Naţional al Dansului în anul 2016 este un etalon pentru ceea ce s-ar putea numi lupta pentru normalizarea instituţională. Relansarea concursului de proiecte la CNDB şi trecerea sălii OMNIA în administrarea instituţiei conduse de Vava Ștefănescu remediază două aspecte fundamentale pentru dansul contemporan din România: problema finanţărilor aferente acestei arte, precum şi eterna criză a spaţiului, devenită cronică în peisajul cultural autohton. Tot ce s-a petrecut cu şi la CNDB în 2016 este un eveniment în sine care restartează un peisaj artistic plasat prea mult şi des pe nisipuri mişcătoare.
Deschiderea unui nou spaţiu, Linotip – Centru Independent Coregrafic, dedicat dansului contemporan, demers a cărui materializare a fost posibilă datorită eforturilor şi pasiunii coregrafilor Arcadie Rusu şi Ioana Marchidan este, fără îndoială, un eveniment de maximă importanţă al anului trecut. Spaţiul a fost inaugurat în forţă, cu două spectacole câştigătoare în cadrul sesiunii de proiecte organizate de CNDB: „Babel” (concept şi coregrafie: Arcadie Rusu) şi „Două femei contemporane” (concept şi coregrafie: Ioana Marchidan), iar Linotip a devenit, într-un timp record, un spaţiu generator de diversitate şi valoare artistică în contextul dansului contemporan din România.
Redeschiderea Teatrului Nottara în anul 2016 este un eveniment care nu se supune niciunei ierarhii. „Scăparea de bulina roşie”, rezultat al luptei Marinelei Țepuş, managerul teatrului, este, dincolo de importanţa artistică a demersului, o palmă eficientă dată unui sistem care îşi doreşte să pară de o maximă corectitudine numai între coordonatele unui oportunism dictat de conjunctură socio-politică aflată pe limită. Redeschiderea Teatrului Nottara a generat alte două evenimente importante, care pot fi reunite sub umbrela aceleiaşi semnificaţii: prin intermediul montării a două spectacole absolute superbe, „Alcool” şi „Iarna”, publicul bucureştean a avut şansa să se reîntâlnească, după mulţi ani, cu universul unic al regizorului Mihai Măniuţiu.
Între artă şi educaţie există o relaţie organică, fără îndoială, numai că, din multiple motive legate de anomalii manifestate în sistem, lupta pentru punerea în lumină a acestei evidenţe este extrem de grea. Centrul de Teatru Educaţional Replika este organizaţia care, prin pasiunea şi entuziasmul unor artişti (Mihaela Michailov, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Radu Apostol) se impune ca un eveniment prin însăşi misiunea sa, susţinând o funcţie socială a artei, fără de care contemporaneitatea nu mai are şanse să funcţioneze, iar anul 2016 a fost plin de manifestări culturale de calitate la Replika. Şi această funcţie socială a artei începe să îşi deseneze o hartă a ei în România. În Cluj, „Create. Act. Enjoy” este o organizaţie care îşi propune, cu mult succes, să impună funcţia terapeutică a artei (aceasta fiind doar una dintre activităţile diverse şi cu impact asupra comunităţii clujene). În anul 2016, organizaţia a dovedit că arta poate avea efecte vindecătoare pentru sufletele pacienţilor din spitale clujene precum: Spitalul Militar de Urgenţă „Dr. Constantin Papilian” şi Spitalul Clinic de Recuperare. Un alt demers important pentru optimizarea funcţiei artiştilor în cadrul comunităţii este „Luna Creativă”, prin care „Create. Act. Enjoy”, un proiect condus de actriţa Diana Buluga, impune un peisaj complex, interdisciplinar, cu funcţie esenţial formatoare pentru public şi artişti.
În vara anului 2016, în Cluj-Napoca, am fost martora instalaţiei performative „Memodrome”, concepută de actriţa Anca Doczi, care îşi realizează studiile doctorale la Londra. La invitaţia „Create. Act. Enjoy”, performace-ul „Memodrome” a ajuns la Cluj, unde a confruntat publicul cu o funcţie pe care acesta nu şi-o bănuieşte prea des, aceea de agent creator în procesul artistic. „Memodrome” este un demers despre memorie, despre problematica migraţiei, dar, mai întâi de toate, o cale de a fundamenta noi perspective asupra celor care iniţiază, materializează sau privesc un act artistic.
Spectacolul „Clasa noastră” de Tadeusz Słobodzianek, de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, deşi a avut premiera la finalul anului 2015, este un eveniment al anului 2016. Pe lângă câştigarea premiului UNITER pentru cel mai bun spectacol în mai 2016, s-a dovedit un act artistic prin care care regizorul László Bocsárdi propune o formulă de spectacol care stimulează toate planurile aferente receptării spectatoriale şi care întreprinde o arheologie de o eficienţă impecabilă în rezervorul de resurse ale actorilor.
Un eveniment cultural nu e doar un spectacol sau un demers artistic general. Evenimentele sunt în mod indestructibil legate de oameni, de devenirea lor. Un astfel de eveniment este evoluţia artistică a lui Ștefan Lupu (autor al conceptului şi al coregrafiei), prin materializarea proiectului „(D)efectul Placebo” din cadrul programului 9G, de la Teatrul Naţional din Bucureşti. De la concept la coregrafie, în conjuncţie cu creativitatea actorilor care îşi pun, fără ierarhii şi diferenţieri, semnătura asupra produsului final, „(D)efectul Placebo” este acel tip de spectacol care începe să existe în mod autentic după ce ai plecat din teatru, este creaţia care începe să te locuiască.
Întâlnirile artistice, confruntările cu spaţii culturale cu resurse diferite pot fi motorul evoluţiei autohtone. În acest sens, publicul din România a avut privilegiul să asiste, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru 2016, la creaţiile a doi mari coregrafi internaţionali, generatori de istorie în sfera limbajului de dans, Carolyn Carlson şi Angelin Preljocaj, care prin creaţiile lor – „Short Stories” sau „Now” – au prezentat spaţiului cultural românesc universuri articulate în sensul apartenenţei conceptuale şi spirituale la lumi care, materializate prin corpul angrenat din dans, conferă substanţă simbolurilor propuse.