Cultura vizuală
Arta lui Ghenie
Nicu Ilie
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf
Arta lui Ghenie seamănă cu băncile proaspăt vopsite pe care cineva a uitat să pună semnul „nu vă așezați”. Când un alt artist ar declara tabloul gata și i-ar pune cuiele să-l agațe pe perete, abia atunci începe cu adevărat să lucreze Ghenie. Sau să distrugă. El este un pictor care creează mult impasto, în vopseaua vie, înainte să se usuce, tratând-o ca pe un râu heraclitian, făcând din ea triumful accidentului împotriva formalului – trans-formând-o astfel în ceva opus atât realismului, cât și abstractului (ambele având o filosofie formalistă).
Spre deosebire de alți pictori care au intrat pas cu pas, expoziție cu expoziție, în cunoașterea și aprecierea publicului din România, Adrian Ghenie a intrat ca un mare succes. După primele prezențe în săli de expoziție din Cluj, cu o singură prezență în București, pictorul și-a deschis atelier în Germania, apoi a fost remarcat și cultivat în Statele Unite, iar acum are o relevanță mondială. Cataloagele internaționale îl menționează printre cei mai de succes pictori contemporani, după ce, în anii anteriori, l-au menționat printre marile speranțe. Astfel, propulsată de vânzări la 4 și la 8 milioane de euro în 2016, arta lui Ghenie a ajuns în cele din urmă și la București, unde, în toamnă, au fost vândute în licitații două opere de tinerețe ale artistului, iar rezultatele obținute îi confirmă, pentru prima dată în mod obiectiv, prezența printre cei mai apreciați artiști români.
Încă mult înainte, veștile despre succesul său internațional îl transformaseră într-o senzație a artei românești. S-a scris sau s-a vorbit despre relația operei sale cu Bacon, dar în bună măsură și cu Baba, despre spiritul unitar-postcomunist al grupării „Fabrica de pensule” din Cluj (din care și Ghenie a făcut, inițial, parte), despre influențe și citate din Kokoschka, Otto Dix, din expresionismul german sau Școala de la Leipzig, din Pollock și Warhol. Van Gogh este o temă a lui Ghenie, la fel Duchamp.
Criticii din țară nu îl iubesc în mod deosebit. S-a scris că nu își finisează tablourile, că pânzele sale au fragmente lucrate neglijent. I s-a contestat tematica și originalitatea. S-a spus chiar că există foarte mult marketing în succesul de care se bucură și că, marketați similar, alți pictori români din generația sa ar recupera semnificativ din diferența colosală de receptare care îi separă. Probabil e adevărat. Dar arta lui Ghenie are ea însăși o semnătură foarte particulară – diferită de olograful pictorului –, are forță și organicitate.
Lectura lucrărilor lui Ghenie nu este niciodată dificilă. Staruri pop și politice, Ceaușeștii, naziști, câini alsacieni, figuri autoritare, figuri nevrotice. Plasate în spații angoasante, scurse, topite, smolite, aplatizate, depersonalizate. Gesturi teatrale sau imobilitate deplină. Unghiuri preluate din cinematografie – plan general, plan-apropiat, plonjat. Compoziții previzibile – corect centrate la plan-apropiat, pe treime la general. Culori: cafea, zinc, smoală, rugină – în toate tonurile lor din pictura în ulei, uneori cu primarele descompuse – și accente din paleta antagonică – albastru de tub, lemon, cyan. Uleiul – uneori topit până la consistența acuarelei, alteori pus în pastă densă, ca un basorelief. Efectul general e o tensiune intensă, pe toate scalele posibile: modern-postmodern, artistic-antiartistic, abstract-figurativ, pictural și postpictural, vechi și contemporan, educat și instinctual, cultural și comercial și (cu un citat din lucrare a sa „Floarea soarelui 1937”) generat-degenerat. Este grotesc, carnavalesc, sarcastic, ironic.
Arta lui Ghenie este departe de a avea un punct culminant. Ea, încă, este o căutare. Poate pictorul nu și-a găsit marile teme, poate nici nu le va găsi. Poate fără succesul de piață n-ar fi fost suficienți care să-l privească suficient de atent. Dar e cert că pictura sa are energie, sinceritate, simplitate și forță. Locul său în istoria artei va fi scris altcândva și, până atunci, această istorie va avea timp să judece dacă merită să valorifice o operă născută din depresie prin sarcasm și oximoron.