Eminescu, pretextul continuu

Alexandru Dobrescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf

 

 

În fiecare an, pe 15 ianuarie și pe 15 iunie, ziarele și televiziunile ne aduc la cunoștință că ne e dor de Eminescu. Și tot de acolo aflăm că, atunci când se împlinește un număr rotund de ani de la nașterea sau de la moartea poetului, în pomenitele zile, dorul de Eminescu devine nemărginit, ca să-și recapete întinderea obișnuită în ceilalți ani. În restul timpului, ocupați cum suntem cu atâtea treburi obștești și domestice, nu ne mai aducem aminte de Eminescu. Dar în zilele de aniversare și de comemorare, ca prin farmec, ne recăpătăm memoria, lăsând admirația pentru „omul deplin al culturii române“ să se exprime neîngrădită, cu voce tare și în auzul tuturor. Nu mă refer la puținii oameni de carte, a căror viață și-a găsit un țel în studiul biografiei și operei lui Eminescu. Aceștia nici nu prea obișnuiesc să iasă în față la aniversări și praznice, preferând să se arate doar când socotesc că pot aduce o geană de lumină în universul încărcat de penumbre al po­etului. Mă gândesc la ceilalți, majoritatea, care țin morțiș să ne anunțe ce simt ei într-o asemenea zi, cât de mare le e admirația pentru Eminescu și cât de fără număr au fost și continuă să fie datoriile neplătite față de el. Pentru ei, 15 ianuarie e ocazia de a se înfățișa în chip de preoți ai templului eminescian, cărora devotamentul și cunoștințele de inițiați le dau dreptul să oficieze slujbe de pomenire și să se stropșească la indiferenții contemporani. Adevărul e că toate aceste „exerciții de admirație“, în care mulțimea locurilor comune e bătătoare la ochi pe cât și sărăcia de idei, au un scop dintre cele mai terestre: de a lega, fie și astfel, numele autoinvestiților preoți de Eminescu. Dacă tot nu au comis vreo propoziție notabilă despre el, măcar să se știe că îi apără cu înverșunare memoria. În miez de ianuarie și în mijloc de iunie, mediocritățile se prind zdravăn de pulpana lui Eminescu, ca să nu piardă cumva unica șansă de a li se reține numele.

Poetul știa ce-l așteaptă în posteritate: „Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el“ („Scrisoarea I”). Îl iubim pe Eminescu numai după calendar, la date fixe. Însă atunci, în zilele stabilite, cât de mare și de necondiționată ne e iubirea, cât de înălțătoare sunt cuintele prin care îl evocăm și cât de limpede ni se înfățișează îndatoririle neonorate față de opera sa! De care, firește, uităm îndată ce fila calendarului se schimbă. Ne planificăm admirația tot așa cum ne proiectăm vacanțele. Și nu ne încearcă nicio remușcare. La urma urmelor, ne-am făcut datoria, cuviincios și la timp, astfel că putem fi cu sufletul împăcat. Semenii noștri au aflat că prețuirea noastră pentru înaintași a rămas întreagă, că nu ne abatem de la obicei și îl socotim pe Eminescu „cel mai mare poet al neamului românesc”.

Urmările acestei prețuiri formale nu sunt greu de observat: școala îl tratează pe Eminescu ca pe un autor între alții, ignorându-i scrierile de căpătâi și ilustrându-i talentul prin câteva compuneri minore, exegezele memorabile sunt tot mai rare, cele mai multe părând concepute pentru a proba întinderea lecturilor și abilitățile speculative ale semnatarilor; cât despre editarea operei, dacă lăsăm deoparte monumentala ediție a manuscriselor, apărută grație eforturilor lui Eugen Simion, și ediția critică a poeziilor antume, elaborată de N. Georgescu, cu ce ne-am mai putea lăuda? La o sută șaizeci și șapte de ani de la nașterea lui Eminescu, nu avem încă o ediție completă a creației acestuia! În loc să fie obiect de reflecție și de studiu, Eminescu a devenit un pretext al strecurării noastre în rândul întâi al vitrinei publice.

Ca să fim drepți, nu contemporanii noştri sunt „inventatorii“ unei asemenea perspective strâmbe. Ei nu fac altceva decât să urmeze o lungă tradiţie care a făcut din Eminescu un pretext. Iar la originea ei se găseşte nimeni altul decât însuşi T. Maiorescu. Am semnalat încă din primul volum al „Detractorilor lui Eminescu” faptul că Maiorescu a văzut în el mai ales o ilustrare superlativă a „direcţiei noi“, care nu a fost în primul rând literară, ci foarte larg culturală şi, în ultimă analiză, politică. Încrezători fără condiţii în afirmaţiile criticului, noi suntem încă prizonierii iluziei că articolele sale reprezintă cea dintâi abordare curat estetică a scrisului eminescian şi nu mai prididim a-i lăuda imperturbabila seninătate a contemplării, de care nici contemporanii, nici urmaşii nu par a se fi molipsit. În realitate, olimpianismul junimistului e mai degrabă declarativ, formal, lentila prin care a scrutat literatura fiind una precumpănitor ideologică. Deşi nu o recunoaşte vreodată, arta are pentru Maiorescu mai ales o„valoare de întrebuinţare“, este un argument important în disputa de idei a momentului, o armă de luptă. Toate valorile literare cu care s-a declarat solidar, pe care le-a sprijinit şi le-a apărat, au jucat fără de voie acest rol. După cum valorile întrebuinţate de adversari în acelaşi scop au fost sistematic „desfiinţate“, descoperindu-li-se ori inventându-li-se slăbiciuni de neiertat.

Ideea de a face din artă un fel de „coloană a cincea“ a programelor ideologice aparţine, în egală măsură, tuturor reformatorilor lumii româneşti, fie aceștia de dreapta, de stânga sau de centru, aşadar şi inamicilor făţişi ai junimistului. Însă Maiorescu a ştiut să o urmărească sistematic şi să o valorifice în lungile şi lipsitele de menajamente bătălii ideologice, purtate cu toate mijloacele în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Iar dacă junimismul a reuşit, în pofida atâtor rezistenţe, să devină, la un moment dat, o ideologie de succes şi să facă şcoală, meritul nu e neapărat al ideilor puse în circulaţie, unele de-a dreptul ridicole ori absurde, cât mai cu seamă al modului în care acestea au fost administrate şi promovate. Poezia lui Eminescu a fost, cu deosebire după anul 1880, vehiculul subtil al junimismului în lumea românească, asigurându-i o popularitate imposibil de atins prin clasicele mijloace de propagandă. Toţi cei ademeniţi, prin lectura „Convorbirilor literare”, de farmecul lirismului eminescian au dobândit, implicit, şi credinţa în justeţea liniei urmate de gruparea care-l descoperise şi susţinuse. Şi, în egală măsură, ostilitate faţă de criticii noii ordini intelectuale, mai ales faţă de aceia nevoiţi, în focul disputei, să atingă – fie şi cu o floare – creaţiile poetului. Această percepţie sentimental-maniheică a distribuţiei forţelor culturale în funcţie nu de atitudinea faţă de junimism, ci faţă de Eminescu s-a adâncit cu începere din 1883, când s-a produs întâiul atac al bolii, speculat de Maiorescu prin grabnica lansare pe piaţă a culegerii de poezii: într-o tabără au fost aşezaţi admiratorii necondiţionaţi ai scrisului eminescian, decretaţi singurii apărători ai artei adevărate, în cealaltă – criticii lui şi ai junimismului, suspectați de obtuzitate şi chiar de gelozie.

Era de aşteptat ca reacția de respingere a confiscării scrisului eminescian ca argument al ideologiei junimiste (și, prin generalizare, al oricărei ideologii) să conducă spre o abordare mai adecvată a obiectului literar. Literatura avea trebuință nu doar de neechivoce și fatal subiective judecăți de valoare, menite în principal a-i contura domeniul propriu de existență; era nevoie mai ales de analize minuțioase, cu instrumente adecvate, care să întărească întrucâtva impresiile globale, așezând-o la locul meritat între creațiile spiritului. Însă n-a fost deloc așa. Înainte de a i se dovedi consistența estetică, opera lui Eminescu a fost chemată să justifice (ori, din contra, să combată) fapte, direcții, orientări diferite până la opoziție. Toate mișcările aproximativ culturale și precumpănitor politice înflorite la finele veacului al XIX-lea și pe întinderea celui următor și-au căutat și, culmea, și-au „găsit“ îndreptățiri în Eminescu. Și lucrurile urmează același curs și în zilele noastre.

Metoda era pe cât de simplă, pe atât de eficientă: lectura cu program, prestabilită, care să identifice și să izoleze propoziţiile sau versurile convenabile. Ce mai conta faptul că ele aveau, în economia poemelor și a articolelor, un alt înțeles și un alt rost! Desprinse din contextul originar, ele căpătau exact semnificația pentru care fuseseră alese. Pe această cale, Eminescu a putut deveni strămoșul mai tuturor mișcărilor ideologice în criză de rădăcini, dar și anticipatorul unor descoperiri științifice petrecute îndeobște după moartea sa. Posteritatea a tratat mereu creația eminesciană ca pe un bazar, din care fiecare e liber să-și aleagă ce poftește. Și, Doamne, cum s-a mai priceput să o scotocească! Nu a interesat-o coerența ei lăuntrică, nucleul din care izvorăște și liniile de forță care o ordonează și o armonizează, ci numai porțiunile în stare a-i fi pe moment de oarecare folos. Nepăsătoare de frumusețea și măreția oglinzii întregi, a spart-o fără ezitare, ca să recupereze numai câteva cioburi, acelea în care i se părea că se reflectă mai bine. Asta s-a numit lectură cu ochiul veșnic schimbător al actualității, cea mai sigură cale de a ignora pădurea de dragul copacilor.

În ordine istorică, ultima denaturare a creației eminesciene ne-au oferit-o bodigarzii „corectitudinii politice“ (și ea o ideologie), mai „catolici“ decât inchizitorii evilor de mijloc, prin lucrarea cărora n-a mai rămas din Eminescu mare lucru. Poate doar un spectru, care continuă să umble printre noi, bântuindu-ne visele şi stricându-ne tihna diurnă.

Ar trebui de lămurit cândva cum de seminţele teoriilor occidentale, cât de absurde ori de nocive, prind imediat rădăcini în solul românesc, transformat într-un soi de teren experimental. Nu cunosc nicio cultură – dintre acelea de la care aşteptăm de secole bune, dacă nu semne de recunoaştere, măcar încurajări sau, în cazul cel mai rău, îngăduinţă – care să-şi fi masacrat va­lorile de căpătâi de dragul „corectitudinii politice“. Noi însă n-am stat pe gânduri, am pus aberanta teorie în aplicare, şi nu oricum, ci cu o jubilaţie sadică greu de egalat. Înarmaţi cu noul pat al lui Procust, ne-am luat la măsurat valorile şi nici că ne-a tremurat mâna când, descoperind nepotriviri presupuse intolerabile, am retezat cu entuziasm mâini, picioare, capete. Şi nu ne-am ruşinat apoi să ne mândrim cu grozava ispravă, între ale cărei prime victime s-a numărat tocmai Eminescu. Și, după el, toți marii creatori români.

Dacă ar fi vorba de un simplu accident, faptul încă ar fi scuzabil. Se întâmplă însă că, de când ne ştim, n-am precupeţit nimic spre a face altora pe plac. Şi, fireşte, dureroasele experienţe traversate nu ne-au fost învăţătură de minte. Ne-am promis mereu nouă înşine să nu ne mai lăsăm furaţi de aparenţe şi să nu mai alergăm după caii verzi zugrăviţi pe pereţi străini, dar am recidivat fără excepţie. Cazul flagrant al adoptării necondiţionate a „corectitudinii politice“ nu a fost nici el lipsit de precedente. În 1924, Panait Istrati, beat de gloria în care îl proiectase peste noapte Romain Rolland, nu a ezitat să-i reproşeze răposatului Eminescu o altă (sau aceeaşi?) „incorectitudine politică“: orbirea de a nu fi întrezărit binefacerile internaţionalismului înainte să scrie „Doina“. Ei, şi? Scandalul a alimentat vreun an paginile presei culturale, cu reacţii severe din toate taberele, după care uitarea s-a aşternut peste el. Acum, se repetă la scară generală eroarea lui Istrati. Numai că, din păcate, cultura română pare să nu mai aibă destui anticorpi şi nici rezerve de antibiotice. Sleită de atacurile atâtor maladii de import, să nu ne mirăm dacă, la un moment dat, îşi va încrucişa, epuizată, braţele pe piept.