CULTURA LITERARĂ

Rubrica „Perspective”

Prozatorul fuge mereu din temă

Ştefan Baghiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf

 

 

După ce anumite urgenţe ale epocii îi îndeamnă pe critici să lucreze parcă în consens general asupra prezentului, există, cred, sincronizări în revizitarea trecutului literar care necesită explicaţii: spre exemplu, deşi părea că întreaga critică se orienta înspre literatura postbelică (nu doar criticii tineri, apăruţi după 2000, au dovedit mai ales prin monografii critice ale autorilor sau curentelor postbelice, ci şi seniorii s-au implicat în reorganizarea literaturii contemporane), ultimii ani au adus lucrări ample care focalizează asupra secolului al XIX-lea (noile studii ale lui Adrian Tudurachi sau Doris Mironescu, spre exemplu) sau, şi mai departe, asupra începutului secolului al XVIII-lea (studiul în două volume despre Cantemir al lui Bogdan Creţu).

Mai mult, revizitarea începuturilor literaturii române moderne are, aş zice, un argument în atitudini la nivel internaţional. În teoria literară, de la variantele ei radicale (poate Rancière), la cele inovatoare (metodele lui Franco Moretti), există cu adevărat un trend de reevaluare a secolelor trecute. Cred că motivul pentru care se lucrează mai ales în zona secolului al XIX-lea ţine de caracterul inovator al perioadei: literatura capătă acum nu doar legitimarea publică, ci dezvoltă şi noi genuri, subgenuri şi specii literare de cursă lungă. Fie specii consacrate, fie forme hibride de literatură, experimente care lărgesc un orizont aproape virgin. În plus, autorii „de dicţionar” ai secolului al XIX-lea au o forţă canonică mult mai accentuată. Într-o lume culturală şi academică în care tentaţia e tot mai mare în studiul literaturii contemporane, astfel de trenduri internaţionale nu pot fi decât benefice: în sensul în care, fără astfel de puncte care să justifice (ba chiar să momească aproape conspirativ cercetătorii) studiul trecutului literar s-ar pierde, în scurt timp, specialiştii pe epoci din care încă mai trebuie scoase la lumină multe.

 

Lecturi în retortă

Într-un astfel de peisaj apare revizitarea lui Alexandru Odobescu propusă de Eugen Simion. O dificultate a încadrării (în termenii lui Călinescu, opera unui „bun causeur dar creator fără ţâşnire”) a planat mereu asupra ciudatei „Pseudokinegeticos”. Şi, după Vladimir Streinu sau G. Călinescu, lucrări ample de revizitare a lui Odobescu au mai apărut doar în anii ’70-’80 din partea lui Nicolae Manolescu sau a Doinei Curticăpeanu. Şi, de atunci, nu prea. Însă, în cazul lui Simion, studiul se concentrează mai ales asupra unui Odobescu epistolar. Sigur, fundamentarea unui gen insolit în literatura română (eseul epic) este centrală („Românii descoperă acum (în jurul anului 1860), prin traduceri sau prin lecturi directe, romanul de mistere şi romanul de moravuri (uneori cu teme din trecut) şi încearcă să le adapteze la realităţile ţării lor”). Anticarul şi „arheologul de cabinet” primesc, de asemenea, spaţii generoase. Însă ceea ce interesează mai mult ţine de un Odobescu al scrisorilor (centralitate greu de dobândit în secolul lui Ghica).

 

Punctele de fugă

Pentru că, dacă vine vorba de proza istorică, Simion îl expediază rapid: „Clasicizantul Odobescu foloseşte, aici, stilul înflorit al prozei minore din epocă”. La fel, nici erudiţia lui Odobescu nu impresionează decât dacă poate fi folosită în cadrul analizei literare. Adică (şi aici aş găsi nodurile volumului), arheologului şi pasionatului de artă Odobescu nu îi mai e căutată „expresivitatea involuntară” neapărat, ci literaritatea în sine: scrierile centrale ale autorului devin, astfel, relevante paradigmatic. Spre exemplu, în cazul lucrării „Câteva ore la Snagov”, două observaţii mi se par esenţiale pentru înţelegerea nu doar a literaturii lui Odobescu, ci a cutumelor şi transgresărilor literaturii în secolul al XIX-lea. În primul rând „domolirea [raţională] a multor punturĭ înduioase din etnologia noastră”. Pozitivismul lui Odobescu decurge din obsesia (pasiunea) ştiinţifică. Apoi, în al doilea rând, faptul că versatilitatea lui Odobescu infestează literatura pură. Căci retragerea într-o analiză strict literară a operei lui Odobescu este anunţată de Simion doar pentru a observa modificarea literaturii în sine la această dată: spre exemplu, plecând de la descrierea „Plăticii din Snagov” (în subcapitolul intitulat sugestiv „Discursul gurmand”), Simion identifică un raport cu reevaluare esteticii în sine: „Dacă dăm deoparte partea ei umoristică, teoria lui Odobescu este corectă şi, pentru epoca în care este formulată (1862), teoria este, putem spune, cu totul nouă faţă de mentalităţile estetice ale timpului. Ea combate, în fapt, ideea romantică potrivit căreia în lumea realului sunt subiecte poetice şi subiecte nepoetice, idee ce a dominat multă vreme estetica şi lirica românească”.

Astfel, versatilitatea lui Odobescu determină amestecarea genurilor pure şi împletirea lor cu stiluri incompatibile (reformând, astfel, perceperea literaturii). De aceea, soluţionându-i cazul, Simion îi reorganizează materialul: „«Zarea amurgită a trecutului» este o imagine frumoasă. Condiţia este să nu abuzezi de asemenea podoabe stilistice într-o naraţiune în care nu ficţiunea contează, ci conceptele, datele unei ştiinţe exacte”. Apoi, în jurnalul epistolar, deşi nu apar reflectări asupra literaturii, este foarte interesantă refacerea traseului unui destin (sur)prins de propriile experimente (de data asta existenţiale).

O emfază asupra unicităţii acestui „umanist din fotoliu” (cum îl numeşte Simion, pornind de la Vianu cu „umanismul surâzător”): „Pe Alexandru Odobescu este bine să-l reciteşti după ce ai citit mai toată proza şi publicistica românească dintre 1850 şi 1895, pentru că numai aşa îţi poţi da seama de singularitatea acestui scriitor care nu-şi găseşte locul în niciun gen literar consacrat”. De urmărit studiul lui Eugen Simion: ca pe unul asupra unui autor care poate infera oricărui stil legitimitate prin simularea academismului în scopul nobil al divagării.