CULTURA ECONOMICĂ

Măsurile antiausteritate nu înseamnă (neapărat) populism

Teodor Brateş

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf

 

Când politicile publice se reduc la sloganul „mai mulţi bani în buzunarele românilor” nu este de mirare că sursele de venituri îşi pierd ceva consistent din substanţa lor reală; tocmai munca generatoare de valoare economică autentică este, astfel, trecută pe un plan secund. Bineînţeles, n-am de gând să recurg la o predică moralizatoare, ci intenţionez doar să semnalez necesitatea de a se ţine seama de posibilitatea ca plusul din prezent să fie paguba din viitor, dacă se vor nesocoti câteva cerinţe economice fundamentale.

 

Ieşirea din subdezvoltare

Proiecţiile pentru 2017 şi, într-o perspectivă mai largă, atestă, fără drept de apel, că dezvoltarea noastră economico-socială este strâns legată (mai strâns decât pare la prima vedere) de fructificarea avantajelor statutului de ţară membră a UE dobândit în urmă cu un deceniu. Evaluările nu se rezumă la accesarea a zeci de miliarde de euro, oferite prin fonduri nerambursabile, ci şi prin multe alte componente, între care zonele unde se valorifică trei pătrimi din exportul românesc (ceea ce înseamnă, în primul rând, locuri de muncă), integrarea în modelul social european şi în sistemele de educaţie performante (ceea ce reprezintă un autentic deziderat umanist), circulaţia liberă nu numai a persoanelor (ceea ce diminuează şi presiunea asupra gradului de ocupare a forţei de muncă), ci şi a ideilor, ca factor civilizator.

În acest caz, este valabilă zicala cu „datul şi băgatul în traistă”. Ieşirea din subdezvoltare, adică părăsirea penultimului şi ultimului loc în UE în aproape toate clasamentele care iau în calcul principalii indicatori economico-sociali – de la PIB/locuitor până la speranţa de viaţă – depinde de capacitatea internă de a fructifica avantajele comparative şi competitive ale ţării, inclusiv ca efect multiplicator al apartenenţei la Uniunea Europeană.

 

Potenţialul de explicare şi de înţelegere

Se utilizează, de regulă, doi termeni pentru orice raportare la o posibilă criză: proactiv şi prociclic. Primul vizează folosirea tuturor sau a majorităţii pârghiilor care asigură o dezvoltare economică sănătoasă, iar cel de-al doilea, acumularea de derapaje tipic populiste care pot să determine izbucnirea unei alte crize. Cât timp avem de-a face cu argumente serioase pro şi contra exact pe aceste teme, confruntările de idei sunt absolut necesare atât pentru explicarea, cât şi pentru înţelegerea proceselor şi fenomenelor economico-sociale de cel mai larg interes public.

Politicile de austeritate – aplicate, până nu demult, şi în România – au fost marcate mai peste tot de eşecuri răsunătoare. Nu este vorba aici despre prudenţa obligatorie pentru asigurarea macrostabilităţii economiei, ci despre materializarea unei viziuni doctrinaro-ideologice potrivit căreia povara crizei şi pretinsele măsuri efective de prevenire a acesteia au fost aruncate pe spinarea celor mulţi.

Acum, de pe aceleaşi poziţii (inclusiv în şedinţa Parlamentului la care actualul Guvern a primit votul de învestitură), se recurge frecvent la acuzaţia de populism. Ar fi, desigur, folositoare o discuţie amplă pe tema populismului în politicile publice. Nu îmi propun, însă, în aceste însemnări, decât să relev că orice măsură menită să diminueze inegalităţile sociale pe fondul unei ameliorări a calităţii vieţii pentru majoritatea populaţiei ţării este fezabilă doar dacă se promovează acţiuni proactive. Or, câtă vreme pentru fiecare măsură de acest tip se indică sursele de finanţare (cel puţin credibile, dacă nu certe) atunci totul este în perfectă ordine. Aici nu-şi mai au locul acuzele de populism. Decât doar ca exerciţiu propagandistic.

 

„Mâna vizibilă” a pieţei

Ultraliberalii (cu autodenumirile lor dintre cele mai diverse) nu ostenesc să repete sloganul potrivit căruia numai „mâna invizibilă a pieţei” este în stare să rezolve toate problemele economice şi sociale. Poziţiile lor impun analize critice severe, însă, întrucât avem de-a face cu multe teme care „ard”, mă voi referi cu precădere la controversele legate de majorarea salariului minim brut pe economie. În prezent, în nemijlocită relaţie cu opoziţia dintre politicile de austeritate şi cele de stimulare a dezvoltării nu este dificil de sesizat că preconizata lege a salarizării unitare (nu unice, aşa cum se tot vehiculează în presa autistă) reprezintă câmpul de bătălie care vizează, în primul rând, salariul minim legal. Aici intervine o altă noţiune economică esenţială, şi anume salariul concurenţial, cel rezultat din jocul cererii şi ofertei. Pe măsură ce salariul minim legal se va apropia de salariul concurenţial vor creşte şi şansele de diminuare a inegalităţilor, de extindere şi consolidare a pieţei muncii.

Redistribuirea fiscală, prevăzută prin politici bugetare, este, incontestabil, importantă, dar efectele cele mai palpabile se pot obţine printr-o politică raţională de stabilire şi promovare a salariului minim legal. Între argumentele cele mai puternice pe plan mondial se situează experienţa Administraţiei Clinton care, prin sporirea rezonabilă a salariului minim legal, a dus, aproape automat, la creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.

Prin urmare, nu avem de-a face, aici, cu discriminarea sectorului privat deoarece, practic, i se oferă posibilitatea, inclusiv prin fonduri publice, de a promova politici salariale menite să armonizeze interesele dezirabile ale capitalului şi muncii. Dacă această exigenţă este respectată, populismul se elimină din zona raţională a societăţii noastre actuale. Dacă nu, NU!