CULTURA LITERARĂ

Câte ceva despre „Nous”-ul lui Liviu Ioan Stoiciu

 Nichita Danilov

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf

 

 

Un aer post-apocaliptic, de rău augur, degajă paginile cărţii „Nous”, autor – Liviu Ioan Stoiciu, apărută la finele anului 2015, la Editura Limes din Cluj.

Liviu Ioan Stoiciu este un poet atipic. El scrie, afirmă Daniel Cristea-Enache, „ceva care în nici un fel nu aduce cu poezia, experimentând nu prin artificii şi găselniţe, prestidigitaţii şi jocuri grafice, ci la nivelul de profunzime al gândirii producătoare, atins prin adâncire şi auto-explorare”. Un punct de plecare al acestei lirici insolite – după opinia lui Daniel Cristea-Enache, dar şi după alţi exegeţii, mai vechi şi mai noi – ar fi ampla trilogie a lui Marin Sorescu „La Lilieci”, apărută între anii 1973-1980 la Editura Eminescu.

Desigur, lecturând chiar şi în diagonală cărţile lui Stoiciu şi pe cele ale autorului „Liliecilor”, descoperim unele similitudini. În literatură, ca şi în natură, de altfel, nimic nu apare din gol. Undeva, cândva, conştient sau nu, cineva a dat tonul. Unii au fost atenţi la acel glas, alţii nu.

De „bolboroseala” sibilinică a glasurilor „Liliecilor” lui Marin Sorescu a fost contaminat, paradoxal, nu numai Stoiciu, ci şi Mircea Cărtărescu. Poeziile din splendidul ciclu al „Georgicelor”, scrise în răspăr cu tendinţele epocii, publicate în volumul „Faruri, vitrine, fotografii”, în 1980, îşi trag, într-un fel, şi ele rădăcinile din „La Lilieci”. Interesante influenţe. Poeţi cu stiluri şi tendinţe diferite vibrează la un moment dat aproape pe aceeaşi undă, dar fiecare din ei îşi cântă cu măiestrie propria sa arie.

Iată cum arată lumea ţărănească în viziunea lui Sorescu: „Îmi arată încă de cu toamnă opincile viitoare pe spinarea porcului gras, venit blând la şanţ, la politica oamenilor,/ şi întinzându-se să-l scărpinăm pe burtă,/ cu degete mari, noduroase, de la picioare.// Zicea: de aici, până aici, ia pune laba, să luăm măsură./ N-am porticala la mine, că le-aş da şi gaură./ Nici n-ai să simţi cum trece viforul, o să domneşti la iarnă”.

Şi acum, iată, în sfârşit şi lumea ţărănească văzută prin lentilele multiple ale lui Stoiciu: „Răscrăcărat, bunicul, în uniformă regală de gală, rupe/ o nouă halcă din mămăliga mucegăită, o/ fărâmiţează şi-o împarte numai el vede cui – pe prispa/ casei, întors de pe lumea cealaltă pentru o oră, maximum: nu-i e foame, nu-i e sete, nici de femeie nu/ simte nevoia, nici de tutun, ceea ce e chiar culme,/ ce ieftină e viaţa în satul de unde vine… Bună ziua, moş Ioane, te-ai întors şi azi? Trece/ pe uliţă nebuna satului: eu/ te-am văzut prima! Ce mai faci?/ Iaca împart în stânga şi-n dreapta, dau de pomană, că ai mei m-au uitat./ Lasă că-ţi aprind eu o lumânare…/ Tu ce mai faci, Mărie? Mă doare capul. Nu-mi/ tai matale sub limbă, moş Ioane, să-mi treacă răul?”

Răul lui Liviu Ioan Stoiciu nu îşi găseşte, în volumul „Nous”, reversul. Binele e absent. Extazul şi introspecţia au loc într-un univers care „şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul”. „Nous”-ul lui Stoiciu e străbătut de formele unei existenţe coborâte din lumea duhurilor, a strigoilor, a spaimelor şi spasmelor nocturne. Răul Mariei încă viu nu poate fi vindecat decât de mâna unui mort răscrăcărat, îmbrăcat în haine de gală, printr-o sângerare declanşată prin incizie sub limbă. Aşa se vindecă animalele bolnave de deochi, aşa se lecuiesc şi oamenii.

Magma poetică a lui Liviu Ioan Stoiciu se intersectează cu cea a lui Sorescu. Modul de percepţie al lui Stoiciu e însă diferit. El priveşte lumea viilor din perspectiva lumii morţilor, prin accesarea cu obstinaţie a propriului său subconştient. De aici şi apariţiile spectrale. De aici și traumele.

Modalitatea sa de scriere seamănă cu un exerciţiu de exorcizare, dar şi cu dicteul automat. Căzut în transă, orb și surd la tot ce se petrece în jur, Liviu Ioan Stoiciu, pare să apeleze la un alfabet Braille interior, prin care își accesează stările de angoasă încărcate de viziuni. Duhurile rele ce-i bântuie fiinţa pot fi alungate prin introspecţie. Cuvintele şi imaginile ce se nasc prin cufundare în magma sinelui profund sunt înregistrate în grabă, într-un ritm sincopat. Pentru a-şi atinge scopul, poetul se foloseşte de un fel de cuşcă (imaginară) a lui Faraday, în care se închide, coborând în abis. Pe măsura cufundării, bulele de aer amestecate cu toxine ies bolborosind la suprafaţă şi iau forma unor poeme insurgente: „Îţi măsori gândul – de aici până dincolo de mine/ şi până dincolo de celălalt ţărm/ nedetectat: nimeni şi nimic/…/ Îţi apeşi ochii şi tâmplele, te tragi de păr, îţi/ muşti limba. Nu te mai controla atât: «Am mers la o poartă/ şi m-am trezit dintr-o dată la peste 5/ kilometri distanţă, în nici 30 de secunde» ăsta a fost primul pas//…/ Îţi muşti degetele, te zgârii pe faţă, te concentrezi cu ură la/ ea, o ură cruntă, n-o mai iubeşti, particulele ei/ elementare aveau sarcini electrice inverse decât ale tale?”.

Cu căştile înfundate în urechi, alb la faţă, Liviu Ioan Stoiciu stă zilnic înţepenit pe scaunul său de supliciu, cufundat în sine, în aşteptarea transei. Când aceasta se produce, trupul său intră în trepidaţii. Atunci mâna sa dreaptă, uneori şi stânga, trasează pe coala de hârtie aflată pe măsuţă, în faţa sa, lângă paharul plin cu apă în care au fost stinși tăciunii, semnele şi post-semnele revelaţiei. Boabele de fasole, aşezate în cercuri şi spirale, reconstituie semnele zodiacale care determină exact locul, ora, minutul şi secunda revelaţiei, a rememorărilor nefaste. Atunci, brusc, poetul „se ridică de la masă şi se opreşte în faţa unei uriaşe oglinzi veneţiene. „Ce vrei, mă de la mine?, se întreabă. Nu vezi că e ceva în neregulă cu ordinea cosmică?!”

Pentru a scăpa de reziduurile care-i asaltează spiritul, Liviu Ioan Stoiciu contemplă maşina de spălat a satului aşezată pe marginea unei gârle, la „vârtelniţa de piatră”, unde vine „fiecare cu mizeriile lui”, pe care le spală, le freacă, le stoarce şi le pune la uscat, „în vârful unor pari”.

„Nous” e cartea unui mare poet, a unui poet cu nervii adânc înfipţi în răul ce macină conştiinţa acestei lumi, marcată de semnele sfârşitului.