CULTURA ISTORIEI

Rubrica „Elogiu latinității”

Roma și „barbarii” sau Ovidius în Pont

Ioan-Aurel Pop

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf

 

Termenul de „barbar” are azi sens peiorativ și eram chiar sfătuiți – până nu demult – să vorbim mai degrabă de „străini”, de „migratori”, de „inamici” decât de „barbari”. Așa era corect din punct de vedere politic! Probabil că acest termen a avut înțeles depreciativ și în Antichitate, deși, inițial, el semnifica pur și simplu „neînțelesul”, „bâlbâitul”, „mutul”, fiindcă nu putea conversa cu mine, romanul, latinul, latinofonul. În epoca de aur a literaturii latine – când s-a afirmat triada poetică Ovidiu, Horațiu, Vergiliu – Imperiul Roman se afla aproape la apogeu, „pax romana” părea să se statornicească, iar muzele erau gata să se dezlănțuie în dialogul cu lumea, inclusiv cu „barbarii”.

Era evident că romanii îi admirau pe greci pentru marea lor cultură, pentru filosofia greacă a lui Socrate, Platon și Aristotel, pentru poemele lui Hesiod, pentru tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide, pentru comediile lui Aristofan, pentru istoriile lui Herodot și Tucidide, pentru sculpturile lui Fidias și Praxiteles; de asemenea, îi priveau cu fascinație pe egipteni, din moment ce doi mari oameni de stat romani (Marcus Antonius și Iulius Caesar) s-au lăsat amăgiți de regina Cleopatra, dar universul se împărțea pentru ei în Roma și restul lumii, în Imperiu și „barbari”. Singuri grecii erau privilegiați, datorită civilizației lor superioare. Grecii nu erau „barbari” pentru că graiul lor era înțeles de elita educată romană, era limba cultă a vremii, limba culturii, a literaturii și a filosofiei, limba învățată în școli la Roma ca limbă de dialog intelectual. Nu întâmplător, Horațiu a ajuns să scrie faimosul vers „Grecia ferum victorem cepit” („Grecia cucerită l-a cucerit pe sălbaticul ei cuceritor”), cu referire la transformarea țării lui Pericle în provincie romană, dar niciodată romanizată. Grecia a fost cucerită de Roma, romanii au venit în Grecia și au trăit împreună cu grecii, dar nu i-au putut romaniza. Cum să-i înveți pe greci o limbă care era pentru ei „barbară”, limba latină? Fenomenul a fost chiar invers, pentru că, după cucerirea Greciei, demnitarii romani au venit din Grecia la Roma însoțiți de pedagogi, de filosofi, de profesori, de literați greci, care să fie capabili să le învețe copiii rafinamentul unei lumi. Cu timpul însă, romanii, imitând uneori grecitatea sau devenind originali alteori, au dobândit morbul creației proprii și orgoliul de fi producători de cultură și civilizație. Astfel, restul lumii a ajuns să se compună și pentru ei din „barbari”. Tocmai între acești „barbari” a ajuns să fie exilat unul dintre cei mai mari poeți ai Romei, Publius Ovidius Naso (43 î. Hr.-17 d. Hr.). A avut noroc de viață lungă – în raport cu ai săi contemporani – dar plină de nefericire. Din favorit al curții princiare, din răsfățat al tinerilor și din protagonist al cenaclului poeților de pe Aventin, Ovidiu ajunge în anul 8 d. Hr. exilat pe țărmul Pontului Euxin, murind după aproape un deceniu, cu dorul de casă. Sunt acum, în 2017, două mii de ani de la moartea marelui creator, deși datele de care dispunem nu sunt foarte sigure. Mormântul, din păcate, după atâta amar de ani trecuți, nu i se mai cunoaște, dar spiritul său este încă prezent la Constanța, unde, atunci, în primul secol al erei creștine, s-a pus pentru vecie.

Cum a suportat Ovidiu șederea forțată în ținutul boreal și neprimitor în care a fost trimis? Rău, deși acesta este un cuvânt prea blând pentru drama trăită de educatul, gracilul și rafinatul poet. Ajuns la Tomis, exilatul constată că acolo erau „coloni” greci veniți odinioară din Milet, făuritori de „locuințe grecești printre geți” („Tristele”, III. 9. 3-4). Le scrie prietenilor și împăratului despre oamenii locului: „Deși în acest loc sunt amestecați grecii cu geții,/ Țărmul ține mai mult de geții nedomoliți./ Sarmații și geții sunt mai numeroși.” („Tristele”, V. 7. 11-13). Este copleșit de neputința comunicării și, mai ales, de nesiguranța vieții, de conflictele amenințătoare: „Nu mă chinuiește atât clima mereu friguroasă/ Și pământul veșnic ars din pricina gerului alb,/ Nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,/ Iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,/ Dar mă îngrozește faptul că sunt amenințat din toate părțile/ De Marte, care se află foarte aproape de mine,/ Iar zidul mic cu greu ne poate apăra de inamic.” („Tristele”, V. 2. 65-71). Firește, Ovidiu știa grecește dar, pe de o parte, chiar și grecii vorbeau getica sau o grecească foarte coruptă, iar, pe de alta, îi lipsea latina, limba sa iubită („La puțini dintre ei se mai păstrează urme ale limbii grecești,/ Iar aceasta a devenit și ea barbară din pricina accentului ei getic./ În această mulțime nu-i nimeni care întâmplător să știe latinește/ Și care să poată rosti măcar câteva cuvinte.” – „Tristele”, V. 7. 51-54). Zona era, cum se vede, amestecată sub aspect etnic, dar obsesia cu care revin geții în aceste versuri arată neta predominare numerică a acestor triburi de sorginte tracică, din ramura tracilor septentrionali.

Ovidiu își exagerează, în versurile sale, starea mizeră, vrea să stârnească neapărat compasiunea și, în ultimă instanță, să obțină iertarea. Dar câteva împrejurări semnalate în mesajul său poetic sunt absolut verosimile: lipsa de influență reală și de putere a Romei în Scythia Minor (regiunea Dobrogei), înglobată în provincia romană Moesia încă din 28 î. Hr.; stagnarea procesului de romanizare, dacă nu chiar regresul acestuia, din moment ce chiar și grecii din colonii se getizau treptat; lipsa coloniștilor romani sau latinofoni, care ar fi putut deveni vectorul romanizării. Și totuși, după moartea lui Ovidiu, lucrurile aveau să se schimbe treptat, mai ales în secolele I-III d. Hr., când Roma și-a desfășurat și aici forța integratoare și civilizatoare, nu atât printre puținii greci rămași (și plasați doar pe țărm, în vechile colonii), cât printre geți. Prin acest proces de impunere parțială a modelului roman în Dobrogea, chinul poetului din triada de aur a literaturii latine a fost răzbunat, deși epopeea sa pontică nu s-a sfârșit deloc simplu și banal.