CULTURA CINEMA
Sfântul Papă Superstar
Daniel Iftene
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf
„Tânărul papă”/ „The Young Pope” (2016-); regia și scenariul: Paolo Sorrentino; cu Jude Law, Diane Keaton, Silvio Orlando, Javier Cámara, Scott Shepherd, James Cromwell; muzica: Lele Marchitelli; imaginea: Cristiano Travaglioli
Un bebeluș se târăște spre vârful unei grămezi de alți bebeluși, într-o imagine care pare un ansamblu sculptural hiperrealist, născocit de mâinile lui Mueck, iar pe partea cealaltă, de sub toată această construcție bizară, iese, târându-se, un bărbat cu zucchetto și veșminte albe. E imaginea cu care Paolo Sorrentino alege să deschidă noua sa serie, „Tânărul papă”, una dintre cele mai șocante, impresionante și curajoase producții pentru televiziune din ultimii ani.
Interesat de jocurile identitare și de putere, cuprinse într-un proces de demascare ironică și tragicomică a vieții contemporane, regizorul italian încearcă să pătrundă pe poarta ficționalului dincolo de ușile închise ale Vaticanului, realizând o frescă socio-politică plină de surprize a micului stat din care, în mod paradoxal, Sfântul Scaun a reușit să lege și să dezlege istoria lumii.
De fapt, întreaga serie e un spectacol de paradoxuri, contradicții și ambiguități, care gravitează în jurul alegerii unui nou Papă, Pius al XIII-lea, într-un viitor extrem de apropiat, aproape tangibil. Lenny Belardo (Jude Law) este primul american care ajunge cap al Bisericii Catolice, un tânăr care își asumă intransigența și refuzul indulgenței, părând să trimită întreaga biserică secole în urmă, la controversata figură a lui Pius al VI-lea, care, de altfel, pare să fi fost una din sursele de inspirație ale lui Sorrentino. Personajul pe care îl creează italianul este definit de propriile contraste: un orfan care își găsește refugiul în interiorul Bisericii, dar se află mereu în căutarea unor părinți care îi refuză apariția; un apărător al credinței, consumat de îndoieli puternice; un politician abil și viclean cu porniri tiranice, dar cu o imensă dragoste de oameni; un star și un sfânt. Un oximoron cu un semnificativ potențial de controversă, anunțat încă din primele minute ale seriei. Chiar primul discurs scris de Sorrentino pentru Pius al XIII-lea este un coșmar pe toate palierele. De la balconul bazilicii Sfântul Petru răsună, în urechile credincioșilor, cardinalilor și jurnaliștilor împietriți, vocea care le amintește de lucrurile care ne pot face fericiți, pe care „le-am uitat”: masturbare, contraceptive, avorturi, căsătorii homosexuale, relații sexuale cu alte scopuri decât procrearea, libertatea de a-ți pune capăt zilelor, relațiile și căsătoriile preoților, copiii rezultați pe căi științifice.
Gustul pentru apariții și aparențe șocante, cu accente comice, și tensiunea dintre kitsch, frumos, grotesc și sublim sunt trăsături deja bine cunoscute ale regizorului italian pe care, deseori pe bună dreptate, criticii au încercat să-l descifreze într-o descendență felliniană, iar imaginile și situațiile pe care le creează de-a lungul celor zece episoade ale seriei se înscriu în aceeași logică artistică. De la călugărița care poartă un tricou cu mesajul „I’m a virgin, but this is an old shirt” („Sunt fecioară, dar tricoul ăsta e vechi”) la Papa care fumează în clădirile Vaticanului în timp ce se declară mai chipeș decât Cristos și la practicile sociale și sexuale ale clerului, Sorrentino îi întinde publicului capcanele propriilor limite de înțelegere și acceptare, așa cum insinuează în folosirea repetată a pânzei lui Jusepe de Ribera „Femeie cu barbă alăptând”: propria dorință de a fi surprinși, șocați, scandalizați ne îndepărtează de înțelesurile lucrurilor (câteodată chiar banale) pe care le vedem. Aici se ascunde una dintre căile de apropiere de acest personaj pe care îl construiește italianul, care nu parcurge altceva decât cunoscutul drum între uman și divin pe care se întemeiază întreaga experiență cristică și, în consecință, creștină. Fără un demers critic, credința riscă să devină fanatism lipsit de sens sau o simplă mască din multitudinea celor pe care le purtăm zilnic.
Jocul de măști și variația personajelor pe care le plasează în imediata apropiere a lui Pius al XIII-lea conturează un peisaj care dublează discuția credinței personale, conducând spre dezvăluirea întregului proces politic, economic și instituțional din culise. Aici, Sorrentino nu vizează documentarismul, ci mai degrabă tensiunea rezultată la intersecția căutării intime și identităților publice. Cu toate acestea, există un interes evident de a bate monedă pe situația actuală a Bisericii Catolice și pe principalele teme de discuție, de aici derivând și tangibilitatea extraordinară a filmului.
Totuși, nici actualitatea seriei, ajunsă în anumite situații la o sincronizare aproape perfectă cu realitatea imediată, nici potențialul de controversă, nici sensurile ascunse nu explică în întregime forța pe care regizorul i-o dă filmului. Există la Sorrentino o mobilitate extraordinară a imaginii create, lucrate la limita atât de alunecoasă, mai ales în arta contemporană, dintre frumos și kitsch. Într-una dintre scenele superbe din „La grande bellezza” („Marea frumusețe”), Jep Gambardella iese pe terasa locuinței sale din Roma și dialoghează cu Sfânta înconjurată de zeci de păsări flamingo care se odihnesc. E doar un exemplu al felului în care funcționează imaginația lui Sorrentino. În „Tânărul papă”, asemenea momente desprinse parcă dintr-un dicteu automat se repetă în fiecare episod: un cangur care bântuie grădinile, un prim-ministru care dansează însingurat, o rugăciune în mijlocul unei benzinării, sub farurile tiriștilor, o ușă secretă care ține Vaticanul la adăpost, o femeie supraponderală care atârnă în patul ei deasupra străzilor din New York. Toate aceste episoade te fac să treci peste melodramatismul și convenționalismul care funcționează în paralel, ca suport pentru momentele de o frumusețe tulburătoare. O frumusețe care poate fi folosită, oricând, ca punct de plecare pentru discuția transformărilor și intelectualizării serialului de televiziune contemporan.