CULTURA LITERARĂ
Literatura prin ochii cenzorilor
Oana Purice
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 4 (560), 26 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-4-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_560_4_net.pdf
C: Liviu Malița, „Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 și 1977”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016
În preajma târgului de carte Gaudeamus din anul ce tocmai s-a încheiat, la editura Cartea Românească a apărut volumul semnat de Liviu Malița, „Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 și 1977”. Cartea reconfirmă interesul autorului pentru literatura și teatrul circumscrise istoriei relativ recente, mai ales pentru instituția și mecanismele Cenzurii din România comunistă (dintre volume, sunt de amintit „Cenzura în teatru. Documente. 1948-1989” și „Cenzura pentru înțelesul cenzuraților”, publicată în 2016 la Tracus Arte).
Dacă în „Cenzura pentru înțelesul cenzuraților” Liviu Malița analizează Cenzura ca instituție, parte din organismul represiv al regimului comunist, de la cadrul ei legislativ la componență, metodologie și grupuri-țintă, în „Literatura eretică”, așa cum anunță în argument, se oprește asupra funcționării ei propriu-zise, aducând în discuție „texte și manuscrise pe care Cezura le-a analizat pentru a decide dreptul de publicare, mai exact, cele pe care (rar) le-a interzis complet sau asupra cărora a intervenit, solicitând, pentru a putea apărea, modificări, de regulă, mutilante artistic” (p. 5). Bornele temporale stabilite sunt înseși limitele funcționării oficiale ale Cenzurii comuniste, mai întâi a Direcției Generale pentru Presă și Tipărituri, devenite, din 1975, Comitetul pentru Presă și Tipărituri (din 1977, ea trece sub Consiliul Culturii și Educației Socialiste, ca Direcția Literaturii și Publicațiilor); sursele folosite de Liviu Malița sunt o parte din fondurile Arhivelor Naționale Istorice Centrale, având astfel acces nu doar la directivele generale pentru uzul cenzorilor, ci și la maniera în care acestea erau aplicate pe materialele supervizate, la sugestiile de îndreptare primite de autori și la deciziile, justificate sau nu, luate de personalul răspunzător.
Raportul 1 la 1
Deși demersul nu este unul cu totul inovator, asupra fondurilor ANIC oprindu-se, de exemplu și Liliana Corobca în „Controlul cărții” sau „Instituția cenzurii comuniste în România” (cărți citate de autor), volumul lui Liviu Malița este util, pe lângă interpretările și concluziile oferite, și ca instrument în analiza literaturii postbelice (și a teatrului, într-o oarecare măsură) publicate până în 1989. După o trecere în revistă a principiilor ordonatoare ale instituției (va fi călăuzitoare chiar fraza care deschide studiul: „nu există, în realitate, o doctrină a Direcției Generale pentru Presă și Tipărituri”, p. 9) și a cronologiei Cenzurii (evidențiind nu doar cezura din 1975, ci și diferitele forme pe care ea le-a luat sub regimul Dej și sub Nicolae Ceaușescu), Liviu Malița identifică o serie de genuri, curente și direcții estetice la care Cenzura era sensibilă, pe care le incrimina și, după caz, amenda sau interzicea. Vorbind despre apolitism, formalism, literatura aluzivă sau avangardă, Liviu Malița notează atât pozițiile oficiale ale regimului comunist față de ele, cât și reacțiile particulare ale cenzorilor aplicate pe texte literare. Astfel, sunt comentate note privind volume de Marin Preda, Augustin Buzura, Paul Goma, Dumitru Țepeneag, dar și Eugen Barbu, Aurel Baranga sau Mihai Beniuc, precum și numere problematice ale revistelor culturale și piese de teatru.
Consunând cu fraza din incipit citată mai sus, una dintre concluziile lui Liviu Malița punctează lipsa unui program unitar al Cenzurii, precum și amenințarea ce părea să planeze deasupra regimului însuși: „terorizați de o retorică a secretului, cenzorii interzic tot ceea ce, fiindu-le in-inteligibil, e potențial subversiv. Miza pare a fi fost aceea de a nu-i lăsa pe intelectuali să-și transmită mesaje secrete, codificate” (p. 118). Nefiind suficient de elaborată, ultima parte a concluziei reduce la o confruntare 1 la 1 întregul mecanism: Cenzură versus intelectuali; această viziune simplistă vine în contradicție nu doar cu bibliografia dedicată Cenzurii comuniste, dar cu nuanțele pe care le discută Liviu Malița însuși, de la absența unei „doctrine”, la sensibilitățile estetice dovedite de unii dintre cenzori și la cartea dublă jucată de aceștia: „poate că despre complicitate, în sensul tare al termenului, nu putea fi vorba, (puțini dintre ei, practic niciunul) fiind dispuși să-și rişte postul, dar coalizări momentane erau posibile” (p. 7).
Metaforele
O altă sistematizare utilă a rapoartelor DGPT/CPT urmărește criteriul tematic; Liviu Malița discută despre zece teme nevralgice (cele mai frecvente „asupra cărora s-a concentrat tirul Cenzurii”, p. 131) care activau vigilența cenzorilor și întârziau sau împiedicau apariția unei cărți. Alături de explicațiile pe care Malița le oferă pentru relevanța acestor teme în imaginarul Cenzurii, sunt interesante și exemplele citate; și aici intră în vizorul Cenzurii atât scriitori „problematici”, cât și artiști a căror poziție în câmpul cultural românesc al epocii părea clară (Adrian Păunescu sau Salvador Dali – din numărul 7/1974 al revistei „Secolul 20” este retras grupajul dedicat pictorului, întrucât în poemul „Da! România” se proclama „monarhist, catolic, apostolic, roman și român”, p. 142). Una dintre temele sensibile este eul; confirmând ideea Sandei Cordoș din „Literatura între revoluție și reacțiune” („intoleranța regimului comunist, fundamentat pe teze colectiviste și profund antiumane, față de individualitate este notorie”, p. 228), Liviu Malița nu se oprește decât la „proza psihologică” și „poezia intimistă” ca forme literare care se situează „la antipodul” „fenomenului de «instrumentare a dispariției eului»” (p. 229); ar fi fost poate productiv de urmărit pentru această categorie și rapoartele vizând volumele de memorii și jurnale apărute în intervalul 1949-1977, o manifestare directă a literaturii eului și un contraargument al intoleranței totale a regimului față de acest gen. Concluzia analizei documentelor ANIC se înscrie în seria discursurilor demistificatoare recurente în ultimii ani și ar merita o discuție mai amplă, al cărei loc însă nu este aici: „Cenzura nu s-a înregistrat, în România, decât pe texte publicabile, în legătură cu care negocierea era posibilă. Autocenzura reprezenta, așadar, o precondiție a publicării. […] Scriitorii au preferat, atunci când intenția contestatară exista, încifrarea mesajului. Atitudinea lor a generat o literatură aluzivă, care a cultivat cu precădere parabola, metafora și simbolul, ca forme de insubordonare politică și de complicitate cu un public repliat, în urma agresiunilor succesive, într-o rezistență mută” (p. 328).
Bine organizat și documentat (alături de fișele de arhivă sunt citate și sinteze de referință și studii recente), volumul lui Liviu Malița are însă fluctuații stilistice care nu-i sunt tocmai favorabile. Argumentația cursivă și solidă din punct de vedere informațional are dese inflexiuni metaforic-ironice incompatibile cu studiul ca întreg; Cenzura este „Sacrosantul Oficiu”, „regimul avea nevoie” de „sclavi orbi și obedienți”, cenzorii sunt „cerberi” , ei operează „intervenții chirurgicale”, iar multe texte nu trec de „vămile Cenzurii”. Deși pot fi înțelese ca urme ale entuziasmului la întâlnirea cu documentele arhivelor, mărturisit pe coperta a patra, aceste structuri aduc un deserviciu obiectivității științifice construite în text. Pe de altă parte, metafora din titlu surprinde foarte bine tipologia materialului asupra căruia se oprește Liviu Malița prin ochii cenzorilor: tot ceea ce este „neconform cu ideologia oficială și subversiv” (p. 7). „Literatura eretică” se înscrie cu succes în seria de critică și istorie literară publicată de Cartea Românească sub administrarea Polirom și sper ca interesul pentru studiile contemporane de acest tip să se regăsească și în programul editorial coordonat de Paralela 45.