CULTURA LITERARĂ

Cartea plecărilor

Cristina Sărăcuț

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 4 (560), 26 ianuarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-4-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_560_4_net.pdf

 

 

Cel puţin două trasee rămân conturate în mintea cititorului după lectura cărţii „Trei săptămâni în Anzi”: un itinerar în realitatea geografică palpabilă a Americii de Sud şi unul în realitatea „geografiei” subiective a autorului.

Primul traseu urmează locurile celebre din Peru pe care cei doi călători (autorul şi misteriosul – până la pagina mulţumirilor finale, când i se devoalează identitatea – M) le vizitează cu ajutorul autocarelor Cruz del Sur: situl mai puţin cunoscut de la Choquequirao (oraşul supranumit şi „Leagănul de aur” al civilizaţiei incaşilor); ruinele de la Machu Picchu, unde, Pachacuti Inca, cel mai mare rege al imperiului incaş şi unul din primii poeţi în limba quechua, îşi construieşte reşedinţa de iarnă, considerată apoi centrul religios şi spiritual al incaşilor şi redată lumii contemporane de către americanul Hiram Bingham în anul în care Roald Amundsen ajunge la Polul Sud (1911); vârful Maizal (unde regăsesc o singură gospodărie, cea a Silberiei, compusă din casa de chirpici şi grajdurile pentru vite); Valea Sacră, locul de desfăşurare a festivalului gastronomic Quzllurit’I, un carnaval ce îi sărbătoreşte deopotrivă pe Isus Christos şi pe zeii incaşi, dar şi aşezarea cu cele cinci mii de bazine dispuse în trepte de unde, contra unei simbrii de douăzeci de soli, lucrătorii, în picioarele goale, extrag sarea; muntele Nevado Mismi, din pereţii căruia ţâşnesc măruntele şuvoaie de apă, unele atât de firave încât îngheaţă, care, la 6400 de kilometri distanţă, se transformă în apele faimosului Amazon; canionul Colca, al doilea ca adâncime după Marele Canion; Piura, oraşul din deşertul Sechiura unde Mario Vargas Llosa a studiat în tinereţe; Máncoro, satul de vacanţă, cu cei douăzeci de kilometri de plajă cu nisip alb; Cabo Blanco, satul pescăresc de la malul Pacificului, vestit nu doar pentru pescuitul marlinului, ci şi pentru figurile care iau parte la aceste partide de pescuit (Marlyn Monroe şi Ernest Hemingway sunt doar două exemple).

Al doilea traseu se conturează ca o hartă a extremităţilor interioare. Ca să parcurgi acest drum nu e nevoie de „aplicaţii”, ci de „aplecare”. Înţelegem din călătoria subterană a cărţii care sunt premisele, dar şi efectele, întâlnirilor cu alte spaţii. Călătorul adevărat ştie că discreţia prezenţei sale e condiţie a călătoriei, la fel cum este convins că observaţia este calitatea sa cea importantă: „Îmi imaginez că starea ideală a călătorului este ceva apropiat invizibilului. Un călător adevărat nu perverteşte, nu schimbă, nu intervine, nu lasă urme, nici semne […]. Un călător observă şi conservă”.

Orice călătorie e un exerciţiu de (re)descoperire a dublului nostru invizibil („Călătorim şi pentru că vrem să fim altcineva.”). Călătorim ca să ne despovărăm („Călătoreşti pentru a arunca din lest, pentru a-ţi fi o povară mai uşoară”). Condiţia călătorului pe care „Trei săptămâni în Anzi” îl imaginează impune o luptă împotriva inerţiei curente, a rutinei zilnice şi a dependenţelor domestice: „Suntem pe drum într-o altă lume. Au dispărut falsele nevoi curente, a dispărut presiunea rutinei, am pierdut orice dependenţă dezvoltată acasă – m-am eliberat, în sfârşit, de sclavia domestică!”

Formula narativă a cărţii combină nota de jurnal cu capitole ce conţin inserţii despre patrimoniul cultural incaş. Însemnările călătoriei întreprinse în luna mai sunt astfel completate de parantezele ce refac istoria expediţiei de cucerire a imperiului incaş, condusă de Francisco Pizzaro, a oraşului pierdut de la Machu Picchu, a cartofului şi a aclimatizării lui în Europa, a clubului de pescuit din Capo Blanco, dar şi de pasaje ce devoalează poziţia cinică a autorului faţă de falsele experienţe spirituale şamanice.

„Trei săptămâni în Anzi” nu are, firesc, nimic din eroismul tragic al relatărilor scrise de Jon Krakauer despre expediţia lui din 1996 în Everest, (cuprinse în volumul „În aerul rarefiat”) al cărei membru a fost, sau al notelor din jurnalele de bord ale mult mai faimosului explorator polar, Fridjof Nansen (volumul „Spre pol”). Are, în schimb, un eroism al faptului cotidian, surprins prin delicateţea observaţiei: o familie construieşte o casă, la două ore de orice aşezare omenească, aproape de trecătoarea San Juan, în timp ce în Huanchaco, orăşelul de la malul Pacificului, câţiva localnici beţi pescuiesc în lumina lunii.

Urmând ideea unui turism anticonsumerist, care privilegiază nu celebritatea traseului parcurs, ci spectaculosul experienţei interioare provocate prin călătorie – idee ce structurează şi „Trei săptămâni în Himalaya”, cealaltă carte a autorului, scrisă în formula de acum consacrată a celor „trei săptămâni” – Marius Chivu ne invită să (re)descoperim locuri îndepărtate şi, odată cu ele, preţioasa libertate dobândită prin exerciţiul (fie el şi livresc) de a te pune în starea de a călători.

Unde mergem data viitoare, Marius Chivu?