CULTURA LITERARĂ
„Orgolii” în ediție definitivă
Constantin Cubleșan
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 4 (560), 26 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-4-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_560_4_net.pdf
Augustin Buzura, „Orgolii”, seria „Opere complete”, ediția definitivă, îngrijită de Angela Martin, prefață de Alex Goldiș, Editura Rao, București, 2016
Când apărea, în 1977, romanul „Orgolii” (Editura Dacia), Augustin Buzura era deja cunoscut (și recunoscut) ca un scriitor „incomod”, ca un romancier capabil a interpreta realitatea imediată din interiorul mecanismelor ei de manifestare, făcând introspecții în zonele obscure ale trăirilor unor eroi, ale unor personaje complexe, ce căutau a-și valida personalitatea dincolo de oportunismul generat de conduita morală impusă, a unui sistem social (politic în primul rând) abuziv. Perceput ca un veritabil eveniment literar, atât prin curajul analitic al relațiilor interumane, cât și prin formula epică inedită, romanul „Orgolii”, reeditat în câteva rânduri (Ediția definitivă, îngrijită de Angela Martin, la Editura Rao, București, 2016), apare azi, cititorilor unor generații pentru care epoca totalitarismului ține de domeniul istoriei depășite, ca o relicvă de arheologie literară, aproape de neînțeles și cu siguranță greu de urmărit în intriga lui submersivă. Romancierul își construise un discurs epic aparte față de modalitățile uzuale, clasice să le zicem, ale prozei de tip realist, marșând pe tehnica psihanalizei, „scormonind”, pur și simplu, în cele mai puțin vizibile unghere ale conștiințelor contemporane, ale trăirilor individuale obligatoriu încadrate colectivului, pentru a prezenta, într-un mod oarecum parabolic, nu neapărat fața ascunsă a lumii, cât imaginea ei contorsionată dintr-un al doilea plan de existență afectivă. Personajele sale se confesează parcă la nesfârșit, în cele mai diverse ipostaze ale confruntărilor directe sau indirecte, cu cei din imediata lor vecinătate, colegi sau parteneri, coechipieri sau… tovarăși de muncă, în medii aparent banale, însă particularizate printr-un specific profesional, ce sugerează, de obicei prin conotații de subtilitate, starea generală a întregii societăți.
Cadrul în care se desfășoară acțiunea romanului „Orgolii” este acela al unei clinici chirurgicale, organizat pe ramuri și specialități ale profesiunii de medic sau de cercetător în domeniul sănătății publice, cu ierarhii și sarcini disciplinare bine definite pentru fiecare, cu individualități marcante, dar și cu indivizi de duzină, figuranți, dacă vreți, în schema spitalului. Sunt cei ce activează pe un palier al rosturilor instituției, pe un altul existând, firește, alți oameni, cei bolnavi, ce trebuie vindecați, pentru care trebuie găsite soluții și tratamente corespunzătoare readucerii lor la viața normală. Acestora din urmă, Augustin Buzura le acordă o mai mică atenție, întrucât îngrijorătoare pentru el este starea maladivă a ansamblului personalului clinic. Prin extensie, lumea spitalului e lumea societății actuale, în ea regăsindu-se toate metehnele acesteia, de la suferința fizică la cea psihică, de la sentimentul privațiunii de libertate la sindromul decăderii morale, dinamica ființială oscilând mereu în afrontul dintre aspirația la onestitate și agresiunea meschinei mediocrități degradante, totul sub semnul unor orgolii înălțătoare versus ambițiile de căpătuire, mizând pe dobândirea prin aranjamente a unor poziții pe diverse trepte într-o banală schemă ierarhică. Atenție însă, pentru romancier toate personajele sale suferă de varii maladii, lumea întreagă e bolnavă, circumscrisă condițiilor mediului spitalicesc. Biografiile personajelor, recompuse din întoarceri în timp sau din „fotografierea” angajamentelor de moment, sunt contorsionate, vicioase și viciate, au momente întunecate dar și luminoase, par eroice sau lamentabile. Existența acestora se edifică prin tăceri și rostiri, mai ales interioare, marcând limitele și disponibilitățile lor de a-și trăi în sine viața, într-o lume dată, peste propria. Profesorul Cristian e o somitate, cercetător ce și-a dedicat viața luptei împotriva cancerului. Are un trecut însă care poate să-l înalțe, în egală măsură să-l și înjosească. A studiat în străinătate, la Paris, dar a simpatizat cu elementele de stânga, a stat în lagărul de la Târgu Jiu, dar și în temniță, condamnat pentru o crimă ce nu putea fi dovedită. E un savant, dar și un om cu o viață de familie dezorganizată. Toate acestea fac posibile, în jurul lui, unele intrigi și cabale în ideea de a-l compromite sau numai de a-l înlătura, de a-i lua locul în ierarhia instituțională. Confruntările cu oponenții sunt surde sau violente, fiecare detaliu al factologiei faptelor directe este analizat și disecat de prozator într-un adevărat proces de decantare a stărilor afective. Astfel încât dinamica derulării subiectului propriu-zis e lentă, oarecum trenantă, fiecare moment al acestuia fiind disecat meticulos, din multiple unghiuri de vedere, sub lupa analitică de profunzime a prozatorului.
În acest proces al deconstrucției universurilor umane, figurile unor Redman sau Varlaam, primul având calitatea de procuror, fost coleg de facultate al lui Cristian, cel de-al doilea, anchetatorul de odinioară, primesc dimensiunile grotești ale unor prezențe malefice cu statut de permanență socială. Peste acestea se impune însă figura odioasă a turnătorului anonim (de profesie), personaj unic în literatura anilor socialismului, reprezentând o realitate esențială a sistemului de supraveghere polițistă a tuturor cetățenilor, pe care prea puțini scriitori s-au încumetat a-l trata ca atare. Augustin Buzura face din el o prezență vie, activă, un personaj nu atât dubios, prin spionarea din umbră a membrilor colectivității căreia îi aparține, cât mai ales un „erou” abject al delațiunii instituționalizate. Fără a fi identificat la propriu, în persoana fizică a cuiva, el este cel care iscodește realitatea, cercetând-o insinuant din perspectiva vigilenței permanente a sistemului. Din rapoartele pe care le face, pe care le scrie cu o sârguință febrilă (agramat, cu un limbaj rudimentar ce divulgă un dogmatism de cea mai joasă speță etc.), rezultă individualitatea primitivă a acestuia, însă mai mult, rezultă lumea văzută dintr-un alt plan, acela al continuei nevoi a regimului de a controla indivizii, până și în comportamentul lor cel mai intim.
Așezat pe aceste două planuri de investigație analitică a realităților, a relațiilor sociale, romanul „Orgolii”, al lui Augustin Buzura, are calitatea unui autentic rechizitoriu, în formulă metaforizantă, asupra condițiilor moralității lumii în care se trăia. Cititorii de atunci, critica literară din epocă, de asemenea, au identificat și apreciat în el opera artistică reprezentativă pentru atitudinea refractară, de subsol dacă vreți, a conștiinței unui scriitor responsabil de menirea sa. E condiția durabilității unui veritabil act de cultură și sub acest unghi trebuie privit și apreciat, fără parti-pris-uri, în perspectiva orizonturilor de așteptare de azi.