CULTURĂ ŞI SOCIETATE
Rubrica Lumea sub lupă
Paradigma diversităţii
Gina Stoiciu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 4 (560), 26 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-4-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_560_4_net.pdf
Săptămâna trecută am întâlnit o veche prietenă. Amica mea are o familie mare. Ca de obicei, mi-a vorbit despre fiecare membru din familie, dar de data asta nu a povestit nimic despre Matilda, cea despre care avea mereu ceva de spus. Matilda, o frumoasă fată de 24 de ani, era mereu cuprinsă de incertitudine, avea mereu îndoieli despre meseria pe care să şi-o aleagă, despre fidelitatea prietenilor, pe scurt, despre tot ce era viaţa ei. În mod ciudat, amica îmi vorbea de Matis, care avea tot 24 de ani. Când am auzit pentru a treia oară numele de Matis, am întrebat: „Dar cine e Matis? Cumva noul prieten al Matildei?”
Și atunci amica mea mi-a răspuns stingherită: „Tocmai despre asta voiam să-ţi vorbesc. Iată povestea lui Matis. Ca de obicei, la Crăciun s-a adunat toată familia. Matilda a apărut ultima. Îşi tăiase părul lung şi ondulat care i se revărsa pe umeri în plete ondulate. Purta pantaloni, jachetă şi bocanci de soldat. Rudele au întrebat-o dacă nu cumva crezuse că trebuia să se deghizeze pentru întâlnire. Nu, nu crezuse asta. Şi nici nu era deghizată. I-a anunţat pe toţi, pe un ton grav, fără replică: «Mi-am schimbat actele de identitate. De aici încolo mă cheamă Matis. Mi-am aruncat hainele de femeie, pentru că mi-am dat seama că mă regăsesc mai de grabă în identitatea mea masculină»”.
După ce mi-a povestit această bizară întâmplare, amica mea, care adoră psihologia, a adăugat repede că Matis este bine, a început o terapie de psihanaliză şi s-a apucat brusc să picteze. Dar ea, ca mamă, nu poate să înţeleagă cum e posibil să ai timp de 24 de ani o fată şi ea să-ţi spună deodată că s-a decis să fie băiat.
Hazardul a făcut să citesc de curând cartea psihanalistului Vincent Bourseul, apărută în 2016 sub titlul „Sexul reinventat de gen”. După ce critică fondarea freudiană a diferenţei sexuale, Bourseul vorbeşte despre multiplicitatea identităţilor sexuale. El ne invită să luăm act de reinventarea permanentă a sexelor. Sexul ar fi doar o credinţă, o instanţă imaginară, o creaţie psihică pe care noi, muritorii de rând, persistăm să o înţelegem în funcţie de opoziţia între genul masculin şi genul feminin. Psihanalistul consideră că metafora diferenţei de sexe este depăşită şi că ea trebuie înlocuită cu metafora diversităţii de sexe. El anunţă epoca proliferării multiplicităţii identităţilor sexuale.
Tratamentul pentru pacienţii transgen consistă în a-i îndemna să întoarcă pagina fostului sex pentru a intra în „construcţia noului sex”. Iar construcţia noului sex pleacă nu de la opoziţia femeie-bărbat, ci de la triunghiul gen-sexualitate-sex. Altfel spus, nu trebuie făcută o legătură unică între gen (masculin şi feminin) şi sexualitate, pentru că sexul înseamnă de fapt diversitate sexuală. Sexul ar presupune astfel o multiplicitate de forme de sexualităţi, precum heterosexualitatea, homosexualitatea, bisexualitatea, travestirea şi transgenul.
De altfel, această carte reia teoria „sexului prescris” al analistei Sabine Prokhoris, care amintea încă din anii 2000 că psihanaliza nu trebuie sa fie normativă şi să proclame o morală a binelui şi a răului în funcţie de „ceea ce ar trebui să fie”. Psihanaliza trebuie să acompanieze pacientul „în cea ce ar putea fi”. În locul metaforei „diferenţa de sexe”, pe care o consideră o normă impusă şi inconturnabilă, de neatins şi de necriticat, ea foloseşte expresia „învecinarea de sexe”, care semnifică dificultatea de a fixa frontiere între practicile de sexualitate.
Aşa am ajuns să mă gândesc că, în lumea de azi, am trecut de la paradigma diferenţei la paradigma diversităţii. Nu mai vorbim de diferenţă sexuală, ci de diversitate sexuală; nu mai vorbim de diferenţă culturală, ci de diversitate culturală şi multiculturalism. Nu mai vorbim de diferenţă religioasă, ci de diversitate religioasă. Diferenţa etnică devine multietnicitate, iar diferenţa culinară este diversitate culinară. În ştiinţele sociale suntem pe cale să depăşim viziunea disciplinară, pentru a îmbarca în multidisciplinaritate. Totul devine deschidere şi diversitate. Piaţa liberă cere multiplicare.
O expresie la modă astăzi este „mixitatea socială”, un concept greu de definit. Știm că la şcoală, mixitatea înseamnă băieţi şi fete în aceeaşi clasă. Dar mixitatea de astăzi pare să semnifice amestec şi proximitate între femei şi bărbaţi, între generaţii, între etnii, între culturi, între categorii sociale. Mixitatea pare mai de grabă un scut teoretic în faţa unor fracturi reale. Când locuim într-un cartier de lux, nu dorim intimitatea cu sărăcia.
Dacă paradigma diversităţii ne este servită cu toate sosurile mixităţii, în mod paradoxal nevrozele identitare proliferează odată cu ideologiile diferenţialiste axate pe identităţi sexuale, religioase, etnice şi culturale. Proclamarea diversităţii, a mixităţii şi a multiculturalismului este acompaniată, printr-un efect de balanţă, de revendicări identitare. Ideologia globalizării şi a economismului se confruntă cu ideologiile naţionaliste şi protecţioniste. Nu este lipsit de interes faptul că Samuel Huntington, autorul teoriei despre şocul civilizaţiilor, explică victoria lui Donald Trump în alegerile prezidenţiale pe fondul crizei identitare americane. El reaminteşte că ingredientele identităţii americane sunt WASP: alb, anglo-saxon şi protestant. În timp ce Hillary Clinton, candidată a democraţilor, a pledat pentru mondializare şi o identitate americană reper pentru mondialişti, candidatul republican Donald Trump a propus o Americă unică, particulară şi protecţionistă: „America First”.
Putem afirma în 2017 că Trump a câştigat campania electorală cu ajutorul cuvintelor cheie: frontieră („O ţară fără frontiere nu e o ţară”), zidul („Voi construi un zid la graniţa cu Mexic şi le voi trimite factura”), şi protecționism economic („O să vă protejez contra celor care au dezindustrializat ţara”).
Identitatea este ca durerea de dinţi, ne aducem aminte de ea atunci când ne doare. Identităţile rănite, identităţile ameninţate au tendinţa să fie mai puternic resimţite. Cu cât suntem mai devalorizaţi într-o apartenenţă, cu atât avem tendinţa să ne recunoaştem în identitatea atacată, contestată, spune scriitorul Amin Maloouf. Românul spune că teoria e teorie, dar practica ne omoară.