CULTURA SPECTACOLULUI

Muzici de ieri și de azi

 Alexandra Dima

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 4 (560), 26 ianuarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-4-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_560_4_net.pdf

Spectacol: „Playlist”, de C.C. Buricea-Mlinarcic; regia și scenografia: Tudor Lucanu; cu Emőke Kató (Teatrul Maghiar de Stat Cluj), Ovidiu Crişan, Sânziana Tarţa, Mihai-Florian Nițu, Adrian Cucu, Matei Rotaru

 

 

Pentru cineva ca mine, care a ratat la mustață anii din urmă ai comunismului românesc și care i-a trăit detașat, indiferent, pe cei ai tranziției la capitalism, spectacolul „Playlist” funcționează, în mod bizar, ca un soi de anamneză biografică. Montarea lui Tudor Lucanu, după piesa cu același nume a lui C.C. Buricea Mlinarcic, restituie și reconstituie o lume în care spectatorul tânăr s-a simțit mereu străin și nelalocul lui, dar care îi aparține în aceeași măsură ca și părinților săi. Principalul merit al producției Teatrului Național din Cluj este, cred eu, acela de a realiza salturile temporale cu o flexibilitate și cu un umor persiflant care lucrează adânc în conștiința receptorului, indiferent de vârsta și de experiența acestuia.

Inițial, tonul spectacolului păstrează ceva din familiaritatea cântecelor pop a căror naivitate prietenoasă a traversat deceniile, transformându-se în funcție de vremuri și de mofturile fiecărei generații, dar reușind mereu să se cuibărească în intimitatea românilor mai vechi și mai noi. Apoi, după ce ațâță rezervele de amuzament nostalgic din memoria noastră colectivă și individuală, reușește să aplice un croșeu abil sistemului de valori pe care ne-am construit, ca nație, mulțumirea de sine. Actualitatea și istoria sunt când evocate politicos, când luate peste picior, când folosite împotriva publicului și a confortului său cotidian. Spectatorului, pe de altă parte, ba i se face cu ochiul, complice, ba i se dă peste nas cu propria sa adaptabilitate la rău, indiferent de formele sociale și politice ale acestuia.

Ingeniozitatea regizorală vine, deci, în completarea unui text abil construit pe tensiunea dintre ironia subtilă, deseori insesizabilă, și critica percutantă, chiar mușcătoare, la adresa derivei axiologice din spațiul nostru geografic și cultural. Fericita intuiție a lui Tudor Lucanu se manifestă în două direcții complementare: pe de o parte, acesta jalonează clar traseul urmat de familia Pogăceanu, mai ales din perspectiva mutațiilor etice pe care le aduce cu sine trecerea timpului; pe de alta, regizorul se concentrează și asupra dinamicilor familiale, jonglând mereu cu genericul și cu particularul, împletindu-le și despletindu-le până la lovitura finală.

Soții Laurențiu și Orsolya Pogăceanu, interpretați de Ovidiu Crișan, respectiv Emőke Kató, întruchipează un cuplu interetnic, în care tensiunile culturale inevitabile se topesc într-o fermecătoare compatibilitate intelectuală, datorată, în parte, și carismei celor doi interpreți. El este autor de ocazie, membru al cenaclului SF Andromeda, iar ea profesoară de muzică și fiică de pastor reformat. Amândoi trăiesc tânjind la o formă oarecare de revoltă, fiind genul disidentului de sufragerie.

Totuși, baletul continuu pe care îl practică cei doi pe muchia dintre răzvrătire și supunere este justificat de dragostea pentru fiica lor, Melinda, jucată mai târziu de Sânziana Tarța (energică și versatilă ca de obicei). Deși intră temporar în vizorul autorităților, mai ales din cauza genealogiei Orsolyei și a asocierii cu Omar Șaripov (construit irezistibil de Mihai-Florian Nițu), un recepționer sovietic dubios, care le aduce portocale și rahat turcesc de Anul Nou Islamic, amândoi supraviețuiesc discret regimului, ea cochetând chiar cu ideea de a deveni membru de partid.

Unul dintre cele mai reușite momente din spectacol, sub aspectul denaturării valorilor morale și a dezechilibrării principiale, este, de altfel, cel al interogatoriului la care este supusă Orsolya. Adrian Cucu îl interpretează fără cusur pe Theodor Verdinaș, colonel de securitate, analfabet cultural și oportunist tipic, unsuros și insinuant. Scena comunică peste timp cu interviul din anii ’90, în care îl regăsim pe Verdinaș față în față cu un moderator slugarnic (rol în care Matei Rotaru reușește să ilustreze impecabil douăzeci și ceva de ani de istorie a mass-mediei românești). Acum, fostul securist este un magnat limbut, acționar la Banca Religiilor, și pozează în capitalist integru.

Există, de-a lungul reprezentației, numeroase momente în care presa și televiziunea invadează (datorită unei eficiente idei regizorale, la propriu) viețile personajelor principale. Laurențiu Pogăceanu ajunge chiar să fie prins în tăvălugul mediatic după ce este răpit, ca reporter de război, în urma unor mașinații întreprinse de vechiul său prieten, Omar, ajuns patron de presă după Revoluție.

Ritmul spectacolului se accelerează simultan cu schimbarea decadelor, iar relația soților Pogăceanu cu fiica lor se degradează în tandem cu sistemul de credințe al protagoniștilor. Cei doi intelectuali, ajunși acum înstăriți și realizați pe toate planurile, încep să viseze în locul fetei, până la a o forța să practice o formă de prostituție profesională, sub umbrela justificativă a mirajului occidental. În cele din urmă, spectacolul devine o diatribă împotriva incapacității lumii contemporane de a se dedica unei cauze reale, împărțindu-se, în schimb, între o mie de credințe și de aspirații dispersate.

O altă reușită a montării constă în scenografia realizată de același Tudor Lucanu. Scena, rotundă, se învârte cu tot cu personaje, poziționându-le în funcție de pretențiile tramei și de necesitățile regizorale. Decorul recreează sufrageria familiei Pogăceanu, schimbările temporale fiind foarte inteligent marcate prin mici transformări decorative. În partea din spate se deschide un alt plan, unde au loc confruntările exterioare apartamentului familiei și scenele „televizate”. Mica lume care traversează epoci și regimuri politice este construită, astfel, din obiecte cu valoare simbolică, puține la număr, dar extrem de sugestive.

Cum spuneam, „Playlist” are un efect straniu asupra copiilor tranziției. Pe de o parte, îi pune față-n față cu un timp pe care nu-l cunosc decât indirect, iar pe de alta, îi re-imersează într-un univers în care au trăit și pe care l-au uitat. Parte a „Trilogiei Omar”, intitulată astfel după personajul suspect aflat mereu doar în trecere prin viețile personajelor, piesa lui C.C. Buricea Mlinarcic compilează, de fapt, actualități din perioade diferite care, aparent, arată precum, vorba Melindei, „playlistul unui afon”, cu de toate pentru toți, dar care sunt, în realitate, legate indelebil de trecutul nostru comun, de prezent și, mai ales, de viitorul de după colț.