CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica România din diaspora

TZIN 10 evro

Monica Săvulescu Voudouri

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 4 (560), 26 ianuarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-4-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_560_4_net.pdf

 

 

Asta fiind, la greci, bluejeans. Piesă de supremă eleganţă în garderoba oricărui tânăr al zilelor noastre. Piesă pe care o cumpără fiecare după puteri, dar de lipsit din recuzita lui de om modern, Doamne fereşte! Aşa că unii dau pe o pereche de blugi câteva sute, alţii câteva zeci.

Magazinul în faţa căruia mă opresc în Atena, vinde „tzin” cu 10 evro, deci la pomană. De aceea e şi o mare îmbulzeală la intrare. Toată lumea vrea „tzini”. Bărbaţi şi femei, la grămadă. Un băiat cu o claie de păr până la brâu împletit în rasta, se înghesuie, reuşeşte să intre. Are o pilozitate bogată, din cămaşa desfăcută la gât i se zăresc pe piept smocuri negre, mi-l închipui ieşind din mare şi speriind copiii din jur cu şuviţele de păr care îi acoperă trupul. Rasta însă şi-a cumpărat-o blondă. Îi stă ca o oală galbenă pe cap, prinsă la spate cu o cârpă murdară. În picioare poartă nişte cizme atât de grosolane, încât nu m-aş mira să fie comandă specială. Par făcute dintr-o piele groasă, care-i bate gleznele fără ciorapi.

După el intră în magazin o fetişcană. Nu prea se ţine bine pe picioare, fiindcă are nişte platforme de câteva zeci de centimetri, care se prelungesc cu nişte tocuri cui, cât două creioane neîncepute. O ajută o prietenă, încălţată cu acelaşi gen de încălţăminte, gen care a fost probabil conceput în aşa fel, încât să nu poată nimeni umbla fără sprijin pe stradă.

După o vreme ies şi fetele. Șontâc-şontâc. Nu şi-au luat „tzinii” în pachet, ci au ieşit direct îmbrăcate cu ei. Se aşază în apropiere pe o bancă. Îşi scot nişte foarfece dintr-un sac de umăr. Și se apucă să-şi cresteze pantalonii pe pulpe. Din tăietură le ies genunchii osoşi, le ies apoi tibiile palide. Mai flenduresc puţin tăieturile, mai lărgesc găurile, gata, par mulţumite. Bagă foarfecele la loc în sac, prilej cu care îşi pun în evidenţă mâinile cu unghii lungi, vopsite fiecare în altă culoare, negru, verde, liliachiu…

Apoi intră în magazin un grec mărunt de statură, scurt în picioare, aşa cum sunt mulţi bărbaţi în zona noastră, meridională. Slavă Domnului a pus şi el mâna pe o pereche de „tzini” şi, asemenea fetelor, iese îmbrăcat cu pantalonii cei noi. Și i-a răsucit la manşete, calcă de parcă ar avea la gleznă două burdufuri, dar e fericit.

O mai urmărim din priviri şi pe următoarea cumpărătoare. O femeie grasă, între două vârste. A prins drag probabil văzând cum ies toţi cumpărătorii gata îmbrăcaţi, aşa că îşi face şi ea apariţia la ieşirea din magazin cu strâmtoarea de fier peste coapse, cu cele câteva rânduri de burţi revărsate deasupra nasturelui din talie, cu faţa congestionată, care, până la colţ probabil va deveni stacojie.

„Doamne, urâţi am ajuns”, îi spun însoţitoarei mele, cu care stau pe o terasă, vizavi de magazinul cu pricina. Și vizavi şi de muzeul Akropolis. Ea vine dintr-o altă ţară, e scenografă. Și de câte ori am prilejul să însoţesc prieteni prin Grecia, îi duc să vadă, la Delphi, tulburătoarea statuie a băiatului cu cvadriga şi, la muzeul Akropolis, slăbiciunea mea; fata încheindu-se la sandale. Ne gândim cum se îmbrăcau mai demult oamenii locului. Revedem în gând pliseurile costumului tânărului, desfăcute din fuga cailor, de parcă marmora s-ar ciocni sub ochii noştri cu aerul dislocat. Ne amintim de mişcarea graţioasă a fetei care-şi încheie sandala, de rochia ei urmând linia armonioasă a trupului, de marmora care devine unduioasă, diafană, transparentă. Deasupra noastră, pe deal, sunt Korele, cu rochiile lor lungi, numai falduri, misterioasă împletire de ţesături, cu o ştiinţă specială a îmbrăcării şi legării pe trup, de o eleganţă şi o simplitate extreme. „Oamenii obişnuiau să se îmbrace potrivit locului, specificului climei”, îmi spune scenografa, care ştie mai multe despre acest subiect. „La voi, acest specific tinde să se anihileze”.

Și-mi explică de ce anume la englezi, spre exemplu, moda s-a degradat mai puţin. „La ei, spune, există totdeauna pericolul să-ţi curgă ceva pe cap. De aceea în moda englezească a apărut pălăria. A făcut în secole carieră şi până în ziua de astăzi vezi pălăriile în cercurile cele mai înalte, care de care mai fistichii, mai o oală pe creştet, mai o pală pe-un ochi”. „Și culorile? o întreb. Nu ţi se par incredibile acele nuanţe de roz, vernil, movuliu, care apar pe la parade, de parcă purtătoarele ar fi căzut din cap până în picioare într-un bidon de vopsea?” „Nevoia îi obligă, îmi spune specialista, e mult gri în jur, e multă lipsă de soare, aşa că veşmintele se cer luminoase”.

La rândul meu îmi aduc aminte de o întâlnire, într-un tren din Rusia, cu o familie de siberieni, cu două fetiţe. Blonde ca paiul copilele şi îmbrăcate cu toate culorile, ca nişte papagali. „Nevoia, mi-au spus părinţii, când m-au văzut uitându-mă mirată la veşmintele fetiţelor, noi nu vedem aproape niciodată acolo decât albul zăpezii, culorile sunt lupta noastră cu monotonia şi cu dezechilibrul psihic”.

Dar noi, dar restul lumii, ne dezechilibrăm noi, oare, pshihic dacă nu purtăm „tzin”? „Ba, cred mai degrabă, îi spun însoţitoarei mele, că ne vom dezechilibra lepădându-ne de noi înşine şi devenind ceea ce nu suntem, adică văcari americani”. Și pentru că la câţiva paşi de noi, pe un panou, e lipit un afiş al ultimului film persan care a luat un premiu la Cannes, îmi amintesc de o colegă, din Amsterdam, a cărei dramă am trăit-o de-aproape. Venise în Olanda pe vremea Șahului. Urmase Facultatea de Sociologie. Am cunoscut-o într-un grup de cercetare. O femeie inteligentă. Masculinizată cu bună ştiinţă, fiindcă, mi-a spus, nu voia să fie discriminată, ca orientală, purtătoare de feregea. Vorbea cu o voce groasă, fiindcă nu lăsa ţigara din mână. Avea părul scurt, purta numai pantaloni, era arţăgoasă, cinică, sarcastică. Odată m-a invitat la ea acasă. Am rugat-o să-mi arate fotografii din Iran. Mi-a arătat familia ei. Și am văzut-o şi pe ea, tânără, înainte de emigrare. Ce deosebire spectaculoasă! Ce fată plină de graţie, în rochiile ei lungi, cu şalurile ei vaporoase pe cap, cu privirea sfioasă. N-am să-i uit niciodată imaginea. Și drama pe care am trăit-o, toţi colegii, alături de ea. La un moment dat n-a mai putut face faţă profesional, era mereu obosită, mereu vindicativă, mereu în contratimp. Am constatat că devenise alcoolică. A urmat cure de dezalcoolizare, fără rezultat. A fost internată în spitale de psihiatrie, unde i s-a pierdut urma. De câte ori o invoc, îmi aduc aminte de acele fotografii de familie, în care zâmbea o fată senină, cu rochii lungi, vaporoase, cu şaluri mătăsoase care-i acopereau pletele. Unde şi de ce s-a pierdut ea de sine?