CULTURA LITERARĂ
„Gioi che mai non fina”
Alex Ciorogar
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf
Andrei Doboș, „Spiro”, Editura Charmides, Bistrița, 2016.
Pe măsură ce ne afundăm în descifrarea contemporaneității noastre literare, nivelul entropiei critice crește în mod considerabil. E clar, totuși, pentru cei care au urmărit cu atenție metamorfozele poeziei actuale, că iubirea, cenzurată de gândirea și sensibilitatea literară post-traumatică a ultimilor douăzeci-treizeci de ani, își pregătește, după o absență destul de îndelungată, o întoarcere pe cât de spectaculoasă, pe atât de discretă (excepții vor exista oricând, firește). O resurgență, aș zice, ce se-ntrevede tocmai în modurile absolut surprinzătoare în/ prin care revizitarea, dar și transformarea unor mai vechi strategii, forme și motive (trobar clus și trobar ric, ca să le rețin doar pe cele mai cunoscute dintre cele utilizate aici) contribuie azi la apariția unor stanțe dintre cele mai răvășitoare: „Hermana, umblu cu pămînt în papuci, și gura mi-e plină de pămînt./ Sînt gata pentru marea transformare în oale și ulcele, în licheni/ și simbioți./ Visele tale miros a formol și întuneric./ Vin la tine pentru ultima oară/ să-mi pun urechea pe pieptul tău, fără dragoste/ și să ascult încă puțin înăuntru marea”.
Recapitulare
Observam, într-un articol publicat acum doi ani, că „Valea rea” era, în primul rând, un volum de sinteză și, totodată, „un volum de tranziţie”, fiindcă mixa cu succes cele două registre asociate primelor sale cărți. Așa cum am scris și cu alte ocazii, Andrei Doboș face parte, alături de Vlad Moldovan, Gabi Eftimie, Dmitri Miticov (și, la limita de sus), Mihai Duțescu, val chimic și Bogdan Lipcanu, din cel de-al doilea val al milenarismului. Fenomenul ratrapării descrie însă cel mai adecvat situația și destinul acestor poetici intermediar-alternative: mă refer la faptul că ei au avut șansa, pe de o parte, de a fi fost receptați drept ultimii douămiiști sau primii post-douămiiști și, pe de alta, de a le fi fost desemnată, în chip retrospectiv, responsabilitatea și aptitudinea configurării unor noi soluții estetice privind depășirea biografismului fracturist, dar și a neoexpresionismului.
În ce privește imediata contemporaneitate literară, formulele lor – dimpreună cu enorma influență a lui Sociu (cam singurul model pe care tinerii scriitori și-l asumă fără probleme) – devin bazele celor mai recente dezvoltări poetice. Mă refer, desigur, la reprezentanții postumanismului poetic românesc: Andrei Dósa, Vlad Drăgoi, Alex Văsieș, Ștefan Baghiu, Radu Nițescu, Matei Hutopilă, Florentin Popa, Ovio Olaru, Dumitru Vlad, Sebastian Big și Vasile Mihalache – având, fiecare, propria lui formulă (neo-biedermeierul, scriitura conceptuală, realismul fantastic și altele). Contextul fiind schițat, trebuie corectat, întâi de toate, modul eronat în care Andrei Doboș a fost, nu o dată, erijat în postura celui care a dat tonul „noului ruralism” (unde sunt incluși, de regulă, Matei Hutopilă, Ion Buzu, Anatol Grosu, Ștefan Ivaș, Victor Țvetov sau Marius Aldea). Problema apare odată cu recomandarea lui Ștefan Manasia care, pe ultima copertă a volumului publicat de Casa de Pariuri Literare, fixează cele câteva coordonate ale textelor din „Inevitabil”: „Andrei Doboș este printre cei mai buni poeți ai momentului: bucolic într-o epocă tehno”. De atunci încoace, critica de întâmpinare n-a mai slăbit deloc chingile formulelor oximoronice (dimpotrivă, le-a radicalizat), dovada cea mai clară fiind tocmai titlul unei cronici recente: „Cyborg brahman”. Or, atunci când autorul „Amazon”-ului folosea metafora amintită, acesta nu făcea altceva decât să atragă atenția cititorilor asupra noutății faptului că, la Andrei Doboș, discursul poetic decupează, în mod preponderent, peisaje ale naturii (uneori sălbatice, alteori urbane) și nu secvențe ale cotidianului mărunt (cu toate că nici ele nu lipsesc). Într-adevăr, Vasile Leac sesizează corect, pe aceeași copertă, faptul că poetul „transpune noaptea pe hîrtie ceea ce filmează: scene uimitoare din acest uriaș decor urban pe lîngă care noi, oamenii grăbiți, trecem zilnic uitînd pe ce lume trăim”. La rândul lui, Vlad Moldovan amintește, cu lucidă intuiție, că personajul poemelor sale e „lumea deja dintotdeauna trecută, «cu ramuri mici și strîmbe»”. Din acest punct de vedere, „Spiro” nu produce nicio modificare majoră, fiindcă, pe lângă noile achiziții, natura urbană (sau mediul înconjurător ca alteritate) ocupă în continuare un loc central, observație care nu dăunează însă în niciun fel calității volumului sau următoarelor rânduri: „Orașul există, și crește peste noi ca pielea peste o rană/ nevindecată”. Având puternice accente neoclasiciste, nu e deplasat să vorbim, în acest caz, de importanța geo-esteticii în cadrul proiectului său livresc.
Reminiscențele nu se opresc aici. Poemul „Cărări prin ceață” pare a fi, de pildă, o prelungire a poeticii testate în „Inevitabil”, la fel cum „Dona nobis pace” poate fi citit ca unul din elementele „Văii rele”. Cu toate astea, putem spune liniștiți că, dacă (până acum) toate volumele stăteau – într-un fel sau altul – sub semnul ploii bacoviene, „Spiro” trece, în mod definitiv, sub jurisdicția simbolurilor solare. Jurnalul reportericesc e înlocuit și el de o ironică utilizare a regulilor prozodice, așa cum bine se vede în „Lyrikz”: „Cînd te-am cunoscut, Psamante, afară era ceață și polei,/ o iarnă nisipoasă, în care-ți venea doar să bei.// Navigam pe mobil/ mă simțeam inutil […] Pe nisipul rece, sub o prelată de dril/ ai dezgropat în mine acest afect fosil.// Și ți-am zîmbit în lumina blură a soarelui rotofei/ de iarnă tîmpită, în care-ți venea doar să bei”. La ce n-a renunțat, și mă bucur că s-a întâmplat așa, sunt deliciile poeziei peripatetice: „Există răcoare de pămînt și un soare ultrafin/ cînd ne plimbăm pe străzi luxoase, iarna/ în fîșurile noastre ridicole, umplute cu pene.// Pe trotuare, în fața caselor boierești/ unde ne lăsăm traversați de bas/ și dăm ușor din cap, sub glugă”. Abandonate sunt, în sfârșit, pasajele memorialistice, dar și cele fals-vizionariste.
„Amor mi spira”
O scurtă paranteză explicativă. Poezia trubadurilor (și, apoi, a ceea ce s-a numit dolce stil novo) a constituit expresia cea mai înaltă a contopirii teoriei imaginației (de sorginte aristotelică) și a doctrinei neoplatonice a pneumei în interiorul fantasmagologiei medievale. Formele poetice ale literaturii provensale (sau occitane) mizau, așadar, pe dinamica iubirii sau, mai exact, pe un transfer al spiritelor, inspirația amoroasă stând, așa cum bine arată Agamben, la baza teoriei dantești privind originea limbajului poetic. În această logică, poezia reprezintă tocmai încăperea (stanța) în interiorul căreia compozitorul poate și trebuie să celebreze extazul iubirii, iar cuvântul – unul din cele mai importante instrumente ale vindecării sufletului afectat de amor: „Poate că din această brumă de exaltare/ vor urma descrieri după sentiment,/ metafore despre numele venerației,/ sunetul numelui și numărul numelui/ ei trecut în cel mai mare secret pe un perete untos din Vezuviu” sau „Am rostit/ cuvinte/ cu vocea ta de fetiță/ jucîndu-se singură/ vibrația ei floricolă/ cu ramuri noduroase și micelii/ a prins rădăcini”. Mai mult, nu e hazardat să concluzionăm că invocațiile („S-o las moartă?/ Las-o moartă./ Las-o moartă./ Las-o moartă”), lamentațiile („Mi-ai dat ignore/ și eu mi-am pus/ icre de știucă/ cu votcă,/ Mi-ai dat ignore/ și eu mi-am pus/ caracatiță în sos picant/ cu vin.// Am stat mahmur/ în litri de cafea/ și felii de castravete/ pentru tine”), apostrofările („Fetele astea de vîrsta mea/ mai bine ar tăcea,/ să nu le aud dragostea”) și întrebările retorice („Doctoriță în divinitate,/ cît ai de gînd să mă mai sfidezi?”) reușesc să transforme volumul într-o superbă liturghie a puterilor cuvântului, unde neoromantismul face casă bună cu cinismul: „Aprilie; sub lumina veche a berii, om sînt, sau vampir?”.
Creând o atmosferă electrizantă prin echilibristica construcțiilor formale („Prin aerul limpede cu flori de cais,/ cu iz de canabis/ și gust de abis/ puii de om intră unii într-alții pe trance -/ la bis/ beatul pare mai dens”), prin desăvârșirea figurilor metaforice, dar și prin intensitatea tonalităților vocalice, autorul proiectează o adevărată genealogie a inspirației poetice. Lecție esențială, volumul ne reamintește, așadar, că, dincolo de mode, versurile autentice au capacitatea (și obligația?) de a transforma lectura într-o formă a experienței sacre: „La capătul iubirii lanuri berbere se vor strînge în văi montane pustii/ și triadele de foc vor dezlega limbile ușor și repede […] La capătul iubirii vor veni îmbrățișările lungi ce persistă în golul/ de aer,/ frumusețea caldă a creierelor, fuiorul de parfum excitat ce se va/ dilua în noapte.// La capătul iubirii vei visa apartamentul în care ai crescut,/ îți vei aduce aminte zilele de ură și legămintele copilăriei”.
Mitologie
În plus, recursul la mitologie îl eliberează nu doar de convențiile discursului poetic dominant (post-confesivul), ci și de stângăciile infatuării. Iată, de pildă, cum, în rescrierea legendei lui Apollo și Dafne, „dumnezeu” (uzurpând locul lui Eros) îl săgetează pe poet „cu dragoste pentru un singur om”, tocmai atunci când se afla „în mîinile disperării”: „Atît de adînc și atît de departe ca un arc de lumină și putere/ ce tulbură cîmpiile magnetice ale inimii./ Pitonul acela cînd și-a slobozit strînsoarea/ erau teii verzi în parc și capul meu/ un lan de graminee și smocuri înflorite”. Cu toate că mina de anahoret se înmoaie puțin în fața micilor epifanii senzoriale, Doboș rămâne, în esența sa, tot un soi de mistagog. Completate de multiplele euforii ritmice, revelaţiile frapează prin bizareria structurilor asindetice asociate: „Activează-te./ Meditează: fără obiect./ Cu obiect”, „Beaturi înviorătoare./ Viori amare./ Mîncare./ Veselii de demult, agrare” sau „Dezactivează-te./ Fă bani./ Risipește banii”.
Dincolo de faptul că livrează un set expansiv de sunete, imagini și idei, excepționalitatea plachetei provine din profilarea unui proces genuin al decorticării sentimentale. E drept că, până la acest volum, Doboș putea trece drept un timid metafizician, însă realul se strânge acum în jurul lui, astfel încât singurele zone care-i rămân de explorat sunt cele ale propriei interiorități, chiar și-n condițiile în care sondarea subiectivității înseamnă pierderea controlului (asupra sinelui): „Paște în mine/ sînt un cîmp sensibil/ cu multă iarbă,/ sînt dezafectat și blînd.// Mă joc, doar, de-a omul./ Scanez creierul după soluții”. Dacă, până acum, arhitectura lirică a volumelor sale construiau și deconstruiau aceeași voluptate a singurătății, în schimb, „Spiro” pare să reconstruiască o vagă epocă de aură. Așa cum textele sunt subtil iluminate de un vis al sudului (libertatea și posibilitatea evadării sunt câteva din temele principale ale cărții), sensibilitatea poetului e paradoxal flancată de rigizi stobori morali. Memorabile sunt, în acest sens, următoarele exemple: „Nu-i greu să faci primul milion/ în pampas, sub soarele arzător,/ numai cu un castron și un casetofon, fără telefon,/ așa vine milionul foarte ușor”, pe de o parte, și „În Quintus și Furius nu mai am încredere,/ în Ameana și Valeria n-am avut niciodată […] asta nu e o vîrstă bună pentru prietenii./ Este vîrsta la care strămoșii noștri erau deja morți”, pe de alta.
Oricum, e clar că strofe mai sfâșietoare n-a scris niciunul dintre autorii debutați în ultima decadă: „Seriozitatea s-a scurs din mine ca seva din copacii bătrîni/ la primul acord neașteptat de liră./ Și vindecarea, o, vindecarea nimic mai mult ca bucuria unui puști/ rămas singur în delfinariu”, „Însă tu te vei desprinde de aceste fîntîni ale nopții/ în care se îneacă stele de la milioane de ani depărtare/ iar iernile vor vibra cu marea în jurul pămîntului,/ tu vei zbura prin lumina groasă ca mierea a cerului vizibil,/ iar eu te voi căuta așa cum un copil își caută vacile pierdute pe/ dealuri./ Atunci neuronii mei vor înmuguri ca magnoliile:/ Atunci voi cunoaște tristețea vie/ de porumbel înfrigurat a apropierii tale”. Un ultim aspect trebuie punctat. Constrângerile formale nu înseamnă întotdeauna îndoctrinare (ori eschivă tehnică în locurile comune ale tradiției), ci, în cazul celor talentați, o incontestabilă lărgire a posibilităților creatoare și, în același timp, o mai fină prelucrare a libertăților și a predispozițiilor cultural-interioare. Compus ca un album, „Spiro” nu e rezultatul unui proces de profundă auto-cunoaștere, ci, așa cum am arătat, o indiscutabilă reinventare. Doboș rămâne maestrul unei arte capabile de a trezi dindărătul celor mai familiare structuri o seamă de ecouri dintre cele mai tulburătoare. Remarcabile sunt, de altfel, acatistul ginsbergian („Devastare@#”) și poemul de factură new-age cărtăresciană, „Cîntecel despre zei”. Imersându-se atât în meandrele mitologiei clasice, cât și în secretele stilistice ale stilnoviștilor, scriitorul clujean livrează convingătoare argumente poetice privind nevoia și avantajele reificării limbajului metaforic. Datorită magnetismului retoric pe care îl exercită textele sale și mulțumită perspectivei prin care reface cele două momente cruciale din istoria poeziei occidentale, Andrei Doboș se detașează în mod hotărât de plutonul propriei generații (oricare ar fi aceasta), trecând în prima linie a poeziei contemporane.
Având un nou aliat, inspirația își ia, în sfârșit, revanșa împotriva modernității poetice și, mai ales, împotriva imperativelor sale impersonale.