CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA

Iubirea de sine, iubirea de oameni

Monica Săvulescu Voudouri

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf

 

 

Pentru marea majoritate a intelectualilor români din anii ’70 o călătorie în America era o fantasmă, ca Ursa Mare. Lucru care pe mulţi i-a ajutat însă, fiindcă după ’90 nu au trebuit să împroaşte cu noroi tot sistemul care le oferise avantaje, pentru a se pocăi de acuza de-a fi fost profitori.

America, totuşi, prin canale oficiale şi neoficiale, ajungea la noi. Ajungea şi ne fericea America protestatară. Aşa am aflat atunci şi de Bob Dylan, mult, puţin, cât se putea afla. Mai târziu, când canalele de informaţie au devenit libere, nu mai era el cel al anilor ’70. Despre piedestalul pe care se afla însă am aflat citindu-l pe Steve Jobs. Care declara sus şi tare că oricât de creator ar fi fost el însuşi, nu se putea compara cu idolul generaţiei sale, Bob Dylan.

Controversatul Nobel pentru literatură din acest an l-a readus în atenţia editurilor. Cartea lui, „Cronica vieţii mele”, mă susţine într-o concluzie în care se pare că nu m-am hazardat. Anume că un artist devine cu adevărat mare datorită iubirii, şi nu iubirii de sine, ci iubirii de oameni. Fiindcă ce este altfel pasiunea obsedantă de o viaţă a lui Dylan pentru muzica folk? Ce este muzica folk însăşi dacă nu interes  pentru omul de rând?

Cred că ar trebui să citez câteva capitole din carte, pentru a demonta mecanismul prin care acest scriitor, care declară despre sine că nu a fost niciodată altceva decât un cântăreţ folk devine idol al protestatarilor, dar nu numai idol, ci unealtă, simbol, mijloc de manipulare. Și este aproape insolită fuga lui de celebritate, opoziţia, spaima de a-şi pierde libertatea, transformat în idol protestatar, aşa cum îl voia presa, cum îl voiau auditorii, angajaţii politic şi… proştii de rând, care nu pot trăi fără să se închine cuiva. Puţini dintre marii artişti ai lumii cred că au putut da dovadă de această tenacitate. Puţini au reuşit să se abată din faţa valului, să nu se considere unşii lui Dumnezeu după câteva cuvinte de laudă, să nu se lase adulaţi, promovaţi, folosiţi.  Rare sunt exemplele celor care pot spune că au putut să ţină piept unei asemenea afluențe. Fiindcă ce altceva este, în ultimă instanţă, acceptarea condiţiei de portdrapel decât nemăsurată iubire de sine? Combinată cu prostia, desigur.

După ani de nesfârşite manevre de a se întoarce în anonimat, Dylan declară mulţumit: „În cele din urmă, au început să mi se aplice alte etichete anacronice – unele mai puţin îndoielnice – deşi puteau să pară mai serioase. Legenda, Icoana, Enigma […]. Dar asta era-n regulă. Asemenea titluri erau paşnice şi inofensive, fără relief, mă puteam descurca cu ele. Profetul, Mesia, Salvatorul – astea-s alea grele”.

Mai există în autobiografia lui Bob Dylan un lucru (pe lângă tematica folk, despre ostaşul omorât pe front, despre şoferul care trăieşte un accident, despre un condamnat care… şi tot aşa), mai apare deci în această carte un element care vorbeşte despre nobila iubire de oameni. Nu există, în cele aproape 300 de pagini, niciun cuvânt jignitor despre sutele de personaje care îi populează cartea. Autobiografia are în cele din urmă valoarea unui document. Ea reface o epocă. Cu anii de început şi cu boema din Greenwich Village, cu nesfârşitele cafenele şi baruri în care se întâlnesc artiştii unei generaţii (ce portrete duioase şi generoase!), cu marile studiouri de înregistrări, cu scriitorii cu care Dylan a colaborat, cu impresarii cu care a lucrat, nu puţini la număr, nu în puţine ţări de pe glob şi nu în puţini ani de carieră. Niciun cuvânt defăimător, deşi momentele grele nu vor fi fost nici ele puţine, nicio ironie, niciun cinism, ci omenească nevoie de înţelegere, încercare de justificare şi, în cele din urmă, declaraţii de profitabilă colaborare, chiar şi atunci când rezultatele n-au fost cele scontate. Despre lumea muzicii americane dintr-o anumită perioadă a ei cred că nimeni n-a scris cu atâta empatie. Portretele realizate artiştilor contemporani lui, cu înţelegere a rolului şi locului lor în muzica vremii, cu riguroasă descriere fizică şi psihică, dar mai ales cu totală simpatie pentru particularităţile accentuate dintr-o epocă nebună, nebună, nebună, aceste portrete, deci, vor rămâne nepreţuite documente literare.

Premiul Nobel pentru generozitate încă n-a fost inventat. Nici un alt premiu, pentru artistul care trece cu atâta libertate interioară peste iubirea de sine. Se comentează uneori cu indignare decizia de la Stockholm. Iubitorii de sine o iartă greu. Mai ales cei a căror poezie (să-l cităm pe Eminescu, dacă tot suntem în perioada aniversării) „o băşică e de spumă, într-un secol de nimic”.