CULTURA LITERARĂ
Rubrica Perspective
Traducerile fac o cultură
Ştefan Baghiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf
Bogdan Ghiu, „Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest)”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015
„Oarecum împotriva ideologiei paşoptiste, s-a dovedit că traducerile fac, uneori, o literatură […] traducerile de romane de după 1830 au stimulat scrierea de romane originală de o factură asemănătoare şi, cu timpul, au dus la crearea unui gen ce nu existase la noi. A-i căuta surse autohtone ar fi inutil”.
Citatul de mai sus nu aparţine unui tânăr critic/ teoretician al situaţiei romanului românesc prins în inflexiuni iconoclaste, gata să reevalueze oricând situaţia autohtonă a speciei romaneşti ca pe o mare activitate de „import”. E extras din „Arca lui Noe” a lui Nicolae Manolescu, poate cea mai importantă carte de teorie a romanului românesc. Nu avem însă o situaţie a circulaţiei romanului străin (dincolo de studii selective, în principal asupra unor canoane deja stabilite în exterior înaintea dezbaterii aici) în cultura română: nu ştim în ce măsură autorii români au fost influenţaţi de aceste circulaţii, dincolo de referinţele sporadice ale criticii, sistematizate doar în măsura în care au fost supuse unei convenţii unanime (proustianismul, balzacianismul etc.). În ceea ce priveşte teoria literară stăm mai bine: majoritatea studiilor de caz ale criticilor din ultimele două decenii au explicat cum funcţionează reperele străine pentru literatura autohtonă. Însă, dacă aceasta din urmă se întâmplă datorită statutului privilegiat al literaturii, faptul că nu avem dezbateri despre traduceri se întâmplă, dimpotrivă, din vina statutului privilegiat al literaturii în spaţiul românesc. Nu avem sinteze pentru că orice intrare străină a fost autohtonizată automat.
„Totul trebuie tradus”
Avem nevoie, prin urmare, de reflectări serioase asupra a ceea ce înseamnă (nu doar într-o epocă globalizantă, ci mai ales într-o epocă globalizantă ce internalizează tot mai multe) traducerea literaturii şi a filosofiei (operez această trunchiere, deşi sunt la fel de – sau poate chiar mai – importante traducerile de lucrări de arhitectură, critică de artă – ce mai, teorie în general). Şi nu ştiu cine ar fi fost mai în măsură să pornească o pledoarie pentru traducere ca gest prim şi ultim al unei culturi (în diferite sensuri pe care le voi discuta în continuare) decât Bogdan Ghiu. Scriitorul tranzacţionează rolul cu traducătorul, le comută ingenios în „manifestul” său, „Totul trebuie tradus”: „Mi-ar fi plăcut să fi scris aproape toate cărţile pe care le-am tradus, ceea ce, până la urmă, am şi făcut: le-am scris şi eu (enunţ imposibil) pe româneşte […] Mi-am făcut studiile în spaţiul public traducând”.
Cartea e un hibrid, în sensul în care pot fi întâlnite eseuri de atitudine, studii teoretice aplicate spaţiului românesc sau note dintr-un fel de „jurnal al traducătorului” (experienţe personale de traducere devin case studies, explicabil din moment ce se referă la Deleuze sau Derrida). Tratatele extinse ale lui Venuti sau Mona Baker pot fi găsite la Ghiu sub forma unor întrebări asupra culturii autohtone şi de aiurea: ce interesează în mod special sunt chestionările traducerii, atât ca vehicul, cât şi ca internalizare. Sau cel puţin acestea sunt cele care susţin întreaga structură a cărţii: afirmaţiile sunt făcute în interiorul manifestelor doar pentru a fi desfăcute prin interogaţii culturale. O situaţie a traducerii înainte de 1990 (scuzată des în postcomunism ca victimă a cenzurii) se dizolvă în propriul ei scenariu postcomunist entuziast: „Imediat după 1990, s-a tradus mult, dar mereu cu intermitenţe, în salturi, pe momente: încercând să recuperăm întârzierea, dar fără a izbuti întotdeauna, cu foarte puţine excepţii, să traducem în mod sistematic şi, mai ales, simultan, la prezent. În prezent, nemaitraducând, sau traducând infinit de puţin şi, mai ales, la întâmplare, producem din nou, dar liber, fără să ne impună nimeni, întârziere, ca alibi al neparticipării, al necooperării, ca evitare a concurenţei pe piaţa contemporană a ideilor. Ca fugă în inactual”. Deviza manifestului, „DOAR CULTURILE CARE SE IAU ÎN SERIOS TRADUC. Restul, culturile subalterne, învinse, supuse, neeroice […], culturile traduse şi non-traductive vorbesc deja în limba (limbile) stăpânului (stăpânilor)”, devine pilon de analiză al acestor spaţii interşanjabile în istoria de durată lungă: culturile traduse şi culturile care traduc. Dacă paradigma actuală, după observaţiile lui Bogdan Ghiu, este aceea a „interpretării”, manifestul pentru o lectură-traducere, deci o paradigmă a „traducerii”, vine cu sensuri actualizabile. Căci de fapt, prin traducere, autorul înţelege interpretarea somatizată, implicită. De aici şi jocul de subminare a structurii manifestului: un capitol din carte ne sfătuieşte, în mod flagrant, „să nu traducem”, iar în altul este descrisă fizionomia traducătorului „pacificator” (un case study despre Proust-ul Irinei Mavrodin) pot apărea ciudate fără înţelegerea acestui joc iniţial.
Probleme interne, probleme globale
Analizând faptul că literatura de consum devine barometrul unui mecanism de piaţă internaţional, Bogdan Ghiu lucrează cu problematizări scurte, esenţializate: o analiză a „Traducătorului-agent (literar), contra-om politic şi colaboraţionist calificat” propune un profil cooperativ al actului: traducătorul face parte dintr-un soi de colectivă care pierde (şi e necesar să piardă) conştiinţa propriului travaliu, efectul fiind, în termenii lui Groys, „auctorialitatea multiplă”. „Traducerea inutilă şi traducerea automată” se referă la următorul paradox: deşi traducerea e inutilă într-o lume care vorbeşte deja o engleză internaţională („limbă dez-idiomatizată, devenită limbaj”), un autor nu există decât în măsura în care este tradus. De aici şi problematizarea „Literaturii global-corecte: «stilul internaţional» (a-scrie-pentru-a-fi-tradus, a scrie direct în traducere)”: „Nu exişti, ca scriitor, ca romancier, dacă nu eşti bun de tradus. Eşti publicat în limba ta, adică în limba în care scrii, numai dacă eşti traductibil, bun pentru a fi tradus, imediat, simultan, ba chiar, dacă s-ar putea, dinainte tradus, gata tradus: mai întâi tradus, tradus mai înainte de a fi publicat”.
Apoi pot fi întâlnite eseuri despre Pierre Lévy, teoreticianul cyberspaţiului care „anunţa lansarea publică a softului IEML în 2010, de a soluţiona într-un mod transcendent tehnic structurile şi dialectica imanente ale limbajului şi cunoaşterii”, analize ale stadiului „comparativismului global şi (al) traducerii simultane” sau problematizări ale „culturii «bio» şi culturii «tehnologic modificate»” (o discuţie despre culturile americane şi europene, despre cultură pop şi piaţă). Revenirile analizelor asupra spaţiului românesc devin, apoi, problematizări mai bine punctate ca niciodată în teoriile autohtone ale traducerii: capitolul „Scurtă autobiografie a culturii române în curs (un pariu performativ)” pune problema traducerii într-un alt mod: prin extinderea traducerii către toate limbajele artistice, Bogdan Ghiu scrie despre era actuală ca despre una care a făcut trecerea de la o cultură scris-literară la una vizual-literară (după ce, în cadrul istoriei macro, făcuse în secolul al XIX-lea trecerea de la cea oral-literară la cea scris-literară). Astfel, dincolo de limbajele practicate, devin importante mentalităţile angajate sau identităţile proclamate şi subîntinse (Europa de Est, postcomunismul etc.) prin figurile NCR-ului sau ale unui Ion Grigorescu.
Textele lui Bogdan Ghiu numesc probleme. Le observă şi dau prima direcţie către dezvoltarea unor soluţii. E suficient, cred, deşi fiecare capitol poate fi dezvoltat într-un nou studiu absolut necesar în dezbaterile actuale. Dar e suficientă această primă atenţionare pe care o oferă prin volumul „Totul trebuie tradus”, din moment ce discuţia despre acest tip de traducere ca interpretare trebuia să înceapă şi la noi responsabil.