CULTURA ECONOMICĂ
Din Davos mai la vale până-n… Ferentari
Teodor Brateș
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf
Ce legătură există între celebra staţiune elveţiană (tradiţionala gazdă a Forumului Economic Mondial) şi cel mai năpăstuit cartier bucureştean? Se poate răspunde chiar cu un singur cuvânt: globalizarea! Dacă principalul Raport dezbătut la Davos a vizat „insecuritatea şi inegalitatea în lume”, oare ecourile temei nu ajung şi în Ferentari?
Teme planetare, soluţii locale
Tot un Raport pregătit pentru reuniunea de la Davos a şocat o lume întreagă; s-a afirmat că (atenţie!) numai opt dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă deţin o avere cumulată de 426 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă echivalentul averii (tot cumulate) a 3,6 miliarde de pământeni. La Davos au fost peste 3000 de persoane (mai puţin din România, poate doar din pricina taxei de 50.000 de dolari de persoană; nici autorităţile şi nici capitaliştii autohtoni nu şi-au permis să cheltuiască suma respectivă), care încep (sau se termină) cu şefi de stat (preşedintele Chinei, printre ei), şefi ai unor organizaţii internaţionale (secretarul general al ONU, directorul FMI etc.), şefi de mari companii multinaţionale, vedete ale divertismentului etc., adică mai „toată floarea cea vestită” a mapamondului a ţinut să discute formal şi informal – în esenţă – despre inegalităţile din lumea în care trăim.
Nu-mi propun să examinez concluziile Forumului Economic Mondial şi nici prelungirea acestuia, la Washington, cu prilejul instalării la Casa Albă a lui Donald Trump. Notez doar faptul că oricât de puternice ar fi sentimentele umaniste ale participanţilor, în primă şi ultimă instanţă, tot propria „piele” contează: au evaluat potenţialul „exploziv” al inegalităţilor şi (aşa cum au procedat în numeroase alte împrejurări) şi-au propus să prevină ceea ce le-ar afecta puterea, căile spre profituri tot mai mari. În această cheie s-ar cuveni să fie citite obiectivele politicilor sociale la nivel global, până la noi în ţară, unde Capitala, cu un PIB pe locuitor peste nivelul mediu pe UE, are un cartier, Ferentari, în care respectivul indicator este sub al celui mai sărac judeţ, Vaslui.
Spuza pe turta proprie
La Davos s-a subliniat că pentru combaterea inegalităţilor nu este suficientă creşterea economică (sporul de PIB), ci se impun măsuri coerente, convergente pentru ameliorarea sensibilă a calităţii vieţii, în condiţiile respectării drepturilor şi libertăţilor omului, promovării valorilor fundamentale ale umanităţii.
Este un semnal, cel puţin, interesant, inclusiv prin reverberaţiile lui în spaţiul mioritic marcat, cum se ştie, de mari disparităţi teritoriale, de inechităţi, de inegalităţi incompatibile cu o societate civilizată. Aşa că, dacă luăm cartierul Ferentari drept „etalon” al tuturor acestor tare (nu de ieri sau de astăzi, ci de-a lungul întregii noastre istorii moderne şi contemporane), nu este cazul să rămânem în stadiul contemplaţiei şi să ne lăsăm, în continuare, pradă monotoniei sloganurilor.
Ar fi de dorit un „concept românesc de politici sociale”, nu neapărat consensual (am văzut, de prea multe ori, ce s-a ales din tot felul de pacte, de înţelegeri, de acorduri politice), ci susţinut, democratic, cel puţin de actuala majoritate parlamentară. Desigur, este vorba despre un concept concordant cu cel al UE, dar adaptat, la modul serios, nu declarativ, la nevoile noastre, la „turta proprie” – cum se spune.
Dacă vrem, cu adevărat, să diminuăm inegalităţile, atunci se impune să începem cu piaţa forţei de muncă. Sporirea veniturilor din muncă (oricât de hulită ar fi formula), din muncă cinstită, competentă, calificată (că tot am atins „performanţa” de a avea un deficit cronic de muncitori calificaţi) reprezintă nucleul dur al unor politici sociale reale. Sigur, nu este vorba doar despre munca salariată, ci despre întreaga gamă de modalităţi prin care se creează valoare adăugată (întreprinzători, manageri, producători agricoli individuali, entităţi familiale, liber profesionişti etc.), astfel încât, prin dimensionarea optimă a populaţiei ocupate, să sporească şi resursele necesare pentru redistribuiri, ca mijloc de promovare a unei autentice incluziuni de la nivelul local până la cel naţional.
Cine mai vorbeşte astăzi despre justiţia socială?
Ocupaţi, până peste poate, de telejustiţie, am uitat, se pare, de justiţia socială. Sunt convins că nu sunt puţini concetăţenii care nu cunosc acest concept şi, deci, vor fi chiar uluiţi să afle că respectiva noţiune nu însemnă altceva decât… echitatea socială. Substantivul „echitate” s-a compromis, în mare măsură, în regimul totalitar, nu pentru că exprimă un deziderat perfect legitim, ci pentru că a fost folosit demagogic, în condiţiile încălcării fundamentelor lui. Dar, mă rog, aceasta-i o altă… poveste.
Nu mai puţin adevărat este că şi în economia de piaţă, inclusiv în România, tot felul de teorii – mai cu seamă cele libertariene – au determinat adoptarea unui sistem normativ care conţine numeroase inechităţi, chiar elemente discriminatorii. În acest context, se înscriu demersurile îndreptate spre creşterea salariului minim brut pe economie, spre elaborarea legii salarizării unitare în sectorul public, dar şi spre îmbunătăţirea legislaţiei care vizează relaţiile de muncă din sectorul privat.
N-aş vrea să se înţeleagă că justiţia socială nu are şi componente puternice de ordin moral; prin urmare, trebuie să fie bazată pe un complex sistem de valori. Faptele de viaţă (apropo de cartierul Ferentari) se cer aduse în prim-plan tocmai pentru că ele includ principii, criterii, norme, soluţii care fac obiectul justiţiei sociale. Nu este (nu trebuie să fie) o abstracţiune, ci un palpabil mod de gândire şi acţiune, aici, la noi, în România.