CULTURA LITERARĂ
A citi, a reciti
Rodica Grigore
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf
Gabriel García Márquez, „Despre dragoste şi alţi demoni”, Traducere de Tudora Şandru Mehedinţi, Editura RAO, Bucuresti, 2014.
Odată cu romanul „Despre dragoste şi alţi demoni” (1994), García Márquez a început să dezvolte în faţa cititorilor o lecţie narativă prin excelenţă, care confirmă faptul că, pentru el, lumea reprezintă o supracodificare culturală, istorică şi socială.
Lecturi în labirint
Cartea are în centru o neobişnuită poveste de dragoste dintre o marchiză latino-americană de doisprezece ani şi un erudit cleric spaniol de treizeci şi şase. Iubirea lor contrazice toate „codurile” de comportament ale lumii coloniale. Sierva María de Todos los Angeles este, din acest punct de vedere, o victimă; mai mult, o sacrificată inocentă atât în viaţă (aspect cu trimiteri la literatura clasică), cât şi în moarte (element romantic); de aceea, ea apare în final liberă de determinările strict literare, ca şi când ar fi în stare să păşească delicat peste apele imaginare ale lecturii. Dar cartea se dezvăluie a fi şi altceva decât păruse la început; pentru că, departe de a reprezenta doar o simplă poveste de dragoste, reuşeşte să-şi transforme eroul tragic în contraeroul discursului propriu. Aceasta se întâmplă deoarece tragedia pe care o trăieşte fata contrazice punct cu punct simplul discurs care ar explica-o, iar ruptura definitivă faţă de codul tutelar este echivalentă cu o respingere a lumii. Romanul posedă logica unei construcţii literare calderoniene, dar şi ironia profund umană şi ştiinţa dozării episoadelor pe care o găsim la Cervantes.
Totul se susţine prin interpretare şi, mai ales, totul se decide în actul lecturii. Această constatare nu este nouă în contextul mai larg al prozei lui García Márquez: „Un veac de singurătate” construise deja o lume printr-un act de lectură multiplă, dacă avem în vedere manuscrisele în care Melchiade spusese întreaga poveste a familiei Buendía şi, deopotrivă, a scrierii cărţii. „Cronica unei morţi anunţate” reprezentase, apoi, intenţia deliberată de a descifra un cod care şi-a impus semnul sacrificial din fatalitate, nu din convingere. Depăşind aceste faze, García Márquez ne face să asistăm în „Despre dragoste şi alţi demoni” (roman frumos tălmăcit în românește de Tudora Șandru Mehedinți), la un veritabil spectacol al lecturii, văzută ca proces de construire a lumii şi apoi de dispută cu privire la ea. Un exemplu este suficient: Sierva María moare după a cincea şedinţă de exorcism; la fel, lectura se termină după al cincilea capitol.
Scriere, rememorare, existenţă
Deşi, prin unele aspecte, romanul trimite la poezia petrarchistă, la impecabila codificare ideologică a teatrului Secolului de Aur spaniol sau la elocinţa plină de fervoare a lui Lope de Vega, fără a uita că această construire a lumii ca succesiune de lecturi trimite la Cervantes, cartea lui García Márquez este, în egală măsură modernă (mai ales prin forma ciclică şi prin prezenţa unui narator cu rol de interpolator, echivalent memoriei naţionale colective). Critica literară a considerat-o chiar un etalon al postmodernismului, mai ales pentru demontarea radicală a reprezentării, văzută ca pură relativitate.
Dar ceea ce apare acum pentru prima dată în proza scriitorului columbian este această de-a dreptul epifanică activitate a unei lecturi romaneşti, mai exact, a unei lumi citite (percepute) ca şi cum ar fi un alt roman şi a unei istorisiri care ia naştere prin lectura pe care o impune fiecare personaj. Autorul a avut, probabil, revelaţia acestui procedeu recitind el însuşi cartea.
De aici ideea prologului: cronica zilei de 26 octombrie 1949 (când s-au golit criptele mănăstirii Santa Clara) începe prin descrierea unei imagini emblematice pentru viitorul roman. Unul dintre morminte este al unei marchize de doisprezece ani, Sierva María de Todos los Ángeles, trecută la cele veşnice în urmă cu două sute de ani şi al cărei păr, de o lungime neobişnuită, măsura douăzeci şi doi de metri şi unsprezece centimetri. Naratorul îşi aminteşte atunci o legendă auzită de la bunica sa despre micuţa marchiză cu părul lung, moartă de turbare şi care era venerată în zona Caraibelor. Povestea începe, deci, cu ideea morţii, trecând printr-o relatare a bunicii (ca mediator între trecut şi prezent).
Legendă, realitate, ficțiune
În acest roman, lumea este istorică doar în paratext, personajele sunt posibile doar în legendă, faptele se înscriu în rezonanţa mitică ce le declanşează. În felul acesta, totul este sau devine ficţiune: chiar şi certitudinile. Şi totul vine din literatură, din structurile discursive care guvernează formele inteligibile şi spaţiul proteic al cuvântului. Prin acest exerciţiu asociativ, fiecare episod se dovedeşte a fi limbajul cifrat al altui discurs, ca şi cum creaţia ficţională s-ar manifesta prin variantele alfabetului său combinatoriu. Sierva María se naşte în lumea nouă a discursului încă înainte de a intra în lumea haotică din Cartagena de Indias. Ea întruchipează un adevărat „semn” american eterogen şi vine tocmai din eterogenitatea limbajelor zonei Caraibelor. De aceea, când este cu adevărat obligată să răspundă, fie la întrebările părinţilor săi, fie la rechizitoriul autorităţilor religioase, recurge la strategia minciunii.
Capitolul al treilea al cărţii este o adevărată apoteoză a lecturii. Uneori echivocă, alteori normativă sau fanatică, lectura reprezintă materia inteligibilă a lumii, chiar dacă în unele situaţii lectura îşi îndepărtează lumea pentru că este o dispută permanentă, istorică. Situat din punct de vedere temporal în secolul al XVIII-lea, acest capitol narează istoria mânăstirii Santa Clara ca loc de claustrare. Cayetano Delaura, eruditul bibliotecar îndrăgostit iremediabil şi fără de speranţă de Sierva Maria, este singurul care se ridică până la stadiul de lector adevărat şi avizat, având acces la o tradiţie mai veche de lectură, prin intermediul bibliotecii.
Povestea de dragoste a celor doi se precipită, întâlnirile lor având loc între şedinţele de exorcism şi vizita viceregelui. Delaura nu vede o soluţie în evadare şi aşteaptă o rezolvare legală, dar şi el va fi considerat posedat, nu peste mult timp, fiind apoi drastic pedepsit. Printr-o adevărată vehemenţă lirică, romanul se încheie trist şi grandios: se reia premonitoriul vis al fetei, ca şi cum memoria ar scrie şi ar citi intimitatea victimei ce mai poate fi salvată doar de cuvinte. Fiică a poeziei, Sierva María de Todos los Ángeles este o victimă a fabulei lecturii pe care acest roman o consacră drept esenţială lecţie de dragoste şi cântec de consolare.