CULTURA CINEMA

„Jackie” – un poem al confesiunilor

Claudia Cojocariu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf

„Jackie”, regia: Pablo Larraín; scenariul: Noah Oppenheim; cu: Natalie Portman, Peter Sarsgaard, Greta Gerwig, John Hurt; imaginea: Stéphane Fontaine; muzica: Mica Levi

 

Cel mai recent film al regizorului chilian Pablo Larraín, „Jackie”, este un portret sensibil și puternic, un omagiu adus soției președintelui american John F. Kennedy. Ce reușește Larraín să facă este să suspende nostalgia protagonistei în timp (alegând un fir narativ non-liniar) și să deconstruiască personajul feminin recurgând la frânturi de memorie. În viziunea lui Larraín, Jackie Kennedy (interpretată de Natalie Portman), prin intimitatea și misterul ei, este una dintre cele mai „necunoscute cunoscute persoane publice”. Firul deconstrucției pornește de la contextul unui dialog dintre Jackie și un jurnalist, interviu ce va apărea în revista „LIFE” imediat după asasinarea președintelui. Întâlnirea dintre cei doi va fi ancora prezentului pe fundalul căruia vor traversa fragmente de memorie: asasinatul din Dallas, pregătirile pentru înmormântare, bucăți din documentarul TV deja devenit cult, în care Jackie face turul Casei Albe și vorbește despre schimbările estetice și despre alegerile personale (rezultând un performance și un discurs elocvent despre valori tradiționale, despre artă, pentru care a și câștigat un Emmy în 1962) ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, non-liniaritatea filmului, acest du-te-vino în trecut – vom vedea că discuțiile pornesc nu doar de la protagonistă,  ci și de la întrebările sau direcțiile date de către intervievator –, creează o sesiune de confesiuni eliberatoare în care protagonista vorbește despre soțul ei (dar și despre ea).

Ce e cu adevărat interesant în filmul lui Larraín este faptul că atât incipitul, cât și formula interviului sugerează că ar putea exista probabilitatea unei noi teorii legate de moartea președintelui american. Din fericire, filmul lui Larraín nu este politic și, nici măcar, nu analizează en détail asasinatul sau vinovații, ci focalizează exclusiv trăirile și amintirile personajului feminin. Deși drastică încă de la început (Jackie îi va cenzura jurnalistului să publice în scris aspectele sentimentale), aceasta va fi pusă într-o lumină bună, va alege să se publice un text în care își recunoaște vanitatea, dar, mai presus de toate, vrea cu ardoare ca soțul ei să primească recunoștința poporului american. În termeni mai simpli, filmul nu este o propagandă americană ieftină (unde finalul ar trebui să arate cu degetul către vinovați), ci evidențiază o anumită atitudine feminină, un concept tot mai des auzit în cinema – „feminine empowerment”/ „emanciparea feminină”.

Această „emancipare” este cu atât mai bine construită, cu cât este redată într-o manieră relevantă, puternică și glorioasă pentru personajul feminin. Conceptul se clădește pe cele mai importante momente din ultima perioadă a lui Jackie Kennedy: turul Casei Albe (în film, Larraín optează pentru reconstituirea în alb-negru a documentarului, cu secvențe din spatele camerelor, în color), secvența marcantă a asasinatului din noiembrie 1963, obligația morală și vanitatea de care a dat dovadă atunci când a decis ca înmormântarea președintelui Kennedy să preia tiparul celei organizate pentru Abraham Lincoln sau confesiunea făcută unui preot în care protagonista povestește despre tragediile din familia Kennedy și nu despre aventurile amoroase ale soțului ei, așa cum s-ar fi gândit unii cârcotași. De asemenea, cel mai important aspect în construcția autorității personajului feminin a fost alegerea regizorală de a „evita” cât mai multe cadre cu J.F. Kennedy; apariția președintelui este sesizabilă abia la final, în ultimele minute în care Jackie își amintește de zilele bune petrecute alături de el, de petrecerile ținute la Casa Albă și de concertele extraordinare, pline de eleganță și de viață.

În fine, poemul confesiunilor se remarcă și la nivel vizual. Este notabilă textura granulată a peliculei de 16 mm și montajul autentic, un mix între footage-ul real și cel de arhivă (editorul recurge la secvențe din arhivă cu familia Kennedy, majoritatea sunt planuri generale care fac trecerea de la planurile medii fictive și gros-planurile atent construite). Gros-planurile lui Portman redau atent imaginea-confesiune, unde i se alocă parcă o altă dimensiune, potrivită pentru a-și exprima regretul, frustrările și durerea cauzată de moartea soțului din film; și, mai mult decât atât, există câteva cadre din film, majoritatea planuri generale sau medii (precum cea în care familia Kennedy ascultă un concert ce are loc în Casa Albă sau cea din cimitir unde Jackie se oprește și inspectează care va fi locul unde își va așeza pentru eternitate soțul) în care protagonista privește în cameră – caută un contact direct și intim cu spectatorul.

Dincolo de figura iconică a personajului feminin, percepută în rândul oamenilor obișnuiți ca un tipar indestructibil – deseori pusă în balanță alături de Marilyn Monroe („Every woman is either a Jackie, or a Marilyn”/ „Fiecare femeie este ori Jackie, ori Marilyn”, citat din serialul american „Mad Men” din 2007) –, filmul lui Larraín sensibilizează prin deconstrucție și prin crearea unui format care să nu șocheze, ci doar să reflecteze la perioada glorioasă apelând la frânturi de memorie colectivă, adânc înrădăcinate în cultura americană. Din păcate, în momentul actual, amintirea tristă a poporului american pare să fie înlocuită de contemporaneitatea puterii americane, atât de departe de era Camelot (ce caracterizează „era” lui Kennedy), atât de departe de normalitate.