CULTURA VIZUALĂ

Pictorii de sfinţi

Mihaela Proca

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf

 

 

Expoziţia „Grăit-au cerurile şi prin oamenii pământului” (15 ianuarie – 26 februarie 2017, în organizarea Asociaţiei Filiala Artă Plastică Religioasă şi Restaurare a U.A.P., în colaborare cu Universitatea Naţională de Arte Bucureşti – Departamentul Artă Murală) deschisă recent la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, are, din capul locului, două teme mari, perene: cea eminesciană şi cea religioasă (prin subiectele reprezentate ori prin lucrările şi monumentele restaurate – evocate prin afişe din toată ţara).

Ansamblul celor peste 77 de opere expuse are, totodată, două motivaţii: una – explicită (în imaginile reprezentând portrete eminesciene ori de ctitori şi călugări, sfinţii naţionali, Crucificări şi Plângeri ale Domnului etc.); iar cealaltă este implicită, adică rezultată din trăirea/ retrăirea emoţională a fiecăruia dintre artişti, în funcţie de biografia sa şi de traseul parcurs (fie prin călătorii, fie prin pelerinaje interioare în anumite etape ale vieţii). Mai sunt expuse şi umilele omagii şi ofrande ocazionale – în sensul originar, latin, „cu ocazia”, şi nu cel peiorativ, cotidian, cu care suntem obişnuiţi.

Tradiţionalul Salon de iarnă al Asociaţiei, găzduit în acelaşi loc – Muzeul Satului – la ultimele ediţii, s-a îmbogăţit calitativ şi numeric an de an, prin comunicarea şi împărtăşirea în interiorul grupului restrâns al artiştilor plasticieni şi restauratori, precum odinioară în cadrul breslelor de meseriaşi şi „pictori de sfinţi”; iar anul acesta, 2017, este şi Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti.

N-au fost etalate toate lucrările aduse de artişti; spaţiul – deşi extins în două săli şi foaier – era prea mic. Din afara tagmei pictorilor religioşi şi a restauratorilor, poate părea de mirare că expozanţii s-au îmbulzit să aducă, la început de calendar, rodul muncii lor de peste ani, deşi e iarnă grea în Bucureşti, iar ei se aleg, drept răsplată, cu bucuria de a-şi vedea ofranda sub reflectoare, printre alte trude de confraţi.

Nu vom înşira niciun nume de autor, nu pentru că sunt prea mulţi şi foarte buni, ci pentru că umbrela tematică sub care s-au aşezat, din nou, impune amintirea iconarilor anonimi, din veacurile trecute. Adică, a pictorilor care, neştiuţi de posteritate, au reprezentat în frescă, pe glajă ori pe lemn, imaginile evlaviei lor, aşa cum le-au fost transmise, din tată în fiu, din timpii în care Biblia era scumpă, iar literele erau descifrate doar de câţiva dintre ei, cei mai mulţi grupaţi în mănăstiri.

Anul acesta sunt reprezentate aproape toate genurile plastice, în tehnici diverse, de la cele tradiţionale – până la cele mixte, care sunt mai moderne, mai maleabile şi supuse mai uşor – cele în spaţiu –, dinamicii complexe a mileniului trei, atât spirituale, cât şi materiale.

Cât despre teme şi simboluri, doar enumerarea lor acoperă o paletă vastă, şi anume: cele religioase, în primul rând, reprezentând ilustraţii ale temelor frecvent reprezentate (Maica Domnului cu Pruncul, Întruparea, Naşterea şi Învierea Domnului, Mandylion şi Keramion, Euharistia = Sfânta Împărtăşanie şi Hetimasia = Liturghia îngerească, evocate prin simbolurile centrale ori prin personajele principale ale compoziţiei postbizantine); motive şi simboluri vetero- şi neotestamentare: ochiul şi mâna, cuiele şi cununa de spini din Patimi, alfa şi omega, monograma Chi-Ro, crucea, gestul carismei, scara (lui Ion Climax ori a lui Iacob), cartea şi, prin extensie, biblioteca; teme arhitecturale, edificii religioase: interioare de catedrale ori cel al bisericii pictate de părintele Arsenie Boca – eliberat de canoanele stilistice tradiţionale – la Drăgănescu, pridvoare de biserici vâlcene şi olteneşti, faţade de biserici balcanice şi greceşti, ruinele clădirii renascentiste, surpate, de la Chiajna,  elemente construite de separare a spaţiului liturgic (iconostase din picturi pe glajă ori pe lemn); obiecte din inventarul liturgic: crucea, potirul, discul şi patena, candela şi cădelniţa; personajele reprezentate în pictura murală şi icoane sunt cele ale Bisericii cereşti şi celei pământene, adică: Sf. Treime şi Intercesorii, arhanghelii şi îngerii, heruvimii şi serafimii, cercurile de foc, sfinţii apostoli, evanghelişti şi melozi (patroni ai artelor şi cărturari), sfinţii militari ecveştri; reluări şi interpretări de compoziţii cu teme mariale şi cristologice, cu accent pe cele mai dramatice, din Patimi (precum în arta rurală românească): Drumul Crucii şi Răstignirea, Coborârea de pe Cruce şi Plângerea Domnului; portrete ale sfinţilor naţionali, domnitori, mitropoliţi şi călugări; teme eminesciene, în polifonii cromatice: portretul poetului, Luceafărul, Călin; peisaje: lacul şi crângul, pădurea – leagăn al copilăriei, ofranda de flori în faţa icoanei; şi multe, multe, altele.

Expoziţia de faţă este – considerăm – bine organizată şi etalată, astfel încât grupajele tematice creştine sunt prezentate în pandant cu cele eminesciene. Iar în spaţiul arhitectural al Muzeului, operele sunt puse în valoare fie prin spoturi direcţionate – acolo unde ferestrele sunt obturate – fie prin scăldarea în lumina geamurilor şi a uşilor largi.

În concluzie, expoziţia pledează în favoarea identităţii româneşti, cu filonul creştin, vechi de două milenii, inclus; identitate culturală exprimată cel mai bine, până astăzi, în scris, cu versuri săpate adânc în memoria noastră, de Eminescu.