CULTURA POLITICĂ
Rubrica Cronica diplomatică
Radicalizarea populismului
George Apostoiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf
De îndată ce s-au ştiut rezultatele ultimelor alegeri prezidenţiale din Statele Unite, presa anunţa fastidios că lumea se va schimba odată cu instalarea preşedintelui Donald Trump la Casa Albă. Dacă nu s-a schimbat – nici nu avea cum –, nu înseamnă că lumea suportă cu uşurinţă şocul iniţiativelor Administraţiei Trump. Pus în mişcare prin măsuri contradictorii, sloganul „Make America great again!” provoacă, deocamdată, confuzii şi indignare.
Marea Britanie, partenerul preferat din Europa
Potrivit declaraţiei preşedintelui Trump, cancelarul Merkel se bucură de aceeaşi încredere ca şi preşedintele Putin. Este nevoie de traducere pentru desluşirea sensului adevărat al afirmaţiei, cel presupus contează mai puţin. În schimb, sunt garanţii că Marea Britanie rămâne partenerul preferat al Statelor Unite în Europa. Premierul Theresa May a fost primul lider european care s-a bucurat de privilegiul de a discuta la Washington cu Administraţia republicană şi nu este exagerat să plasăm noile contacte în contextul opiniilor lui Trump potrivit cărora Uniunea Europeană nu are viitor, iar NATO este o organizaţie vetustă. În atmosfera confuză produsă de astfel de declaraţii, vizita doamnei May la Washington este mai mult decât o încurajare pentru gestul Londrei de a fi iniţiat referendumul care a decis ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.
Preşedintele Trump, asistat de principalii săi colaboratori, a avut lungi convorbiri telefonice cu principalii lideri europeni: cancelarul Merkel (are emoţii pentru apropiatele alegeri), preşedintele Hollande (îmbufnat pe omologul său american) şi preşedintele Putin (discuţie calificată ca pozitivă). Ce direcţii va căpăta schimbarea lumii prezisă pentru 20 ianuarie este greu de intuit. Primele măsuri luate la Casa Albă sunt dure şi confirmă intransigenţa liderului nonconformist. Decretul de ieşire a Statelor Unite din Acordul de liber schimb transpacific vizează în primul rând China, dar va crea probleme în raporturile comerciale cu partenerii americanilor din Asia, Japonia şi Coreea de Sud. Cel de limitare a imigraţiei din şapte ţări islamice repune în discuţie posibila normalizare a relaţiilor cu Teheranul şi pacea în Siria. Ridicarea zidului la graniţa cu Mexicul a produs deja un prim conflict diplomatic şi îngrijorarea autorităţilor mexicane. Mai rămâne să înţelegem scopul real al vizitei lui Trump la Budapesta. Proiectată la câteva zile după cea a lui Putin în capitala Ungariei rebele, suntem înclinaţi să bănuim că o nouă înţelegere ruso-americană nu va ocoli soarta Europei.
Şocul putea fi anticipat
Măsurile intempestive luate de Administraţia Trump sunt un produs al radicalizării populismului. Şocurile lor puteau fi anticipate, poate şi evitate. Marile certitudini ale „pax americana” fuseseră zdruncinate de războiul din Vietnam şi confirmate de cele din Afganistan, Irak, Libia, Siria, de implicarea în răzmeriţele din Magreb sau în criza ucraineană. Aceste prime măsuri lasă impresia că strategia republicanilor urmăreşte recuperarea cu forţa a terenului pierdut de predecesorii democraţi. Tactică veche, nu însă şi onestă. Între 1960 şi 1980, de exemplu, la Casa Albă s-au aflat trei democraţi, J.F. Kennedy (criza rachetelor din Cuba) L.B. Johnson (modest) şi J. Carter (folosirea drepturilor omului ca armă politică), şi doi republicani, Richard Nixon (războiul din Vietnam) şi Ronald Reagan (dialog cu URSS şi China). După cum se vede, şi rele, şi bune de ambele părţi pentru că nici republicanii, nici democraţii nu sunt îngeri. Philip Jenkins scrie în „O istorie a Statelor Unite”: „Din punct de vedere politic, istoria americană dintre anii 1960-1980 pare o lungă listă de dezastre şi dezamăgiri, o imagine care este în contradicţie cu experienţa socială a majorităţii oamenilor obişnuiţi ai acelor ani”.
Ziaristul trebuie să fie obedient sau liber?
Şeful AFP, Emmanuel Hoog afirma recent că presa şi-a pierdut capul. Trump crede că „jurnaliştii sunt fiinţele cele mai necinstite de pe pământ”. Consiliera sa, Conway, l-a acuzat pe comentatorul NBC, Chuck Todd, că manipulează prin umflarea numărului demonstanţilor anti-Trump: „Nu poţi niciodată să cuantifici o mulţime, Todd. Se ştie asta. Puteţi să vă bateţi joc cât doriţi, dar eu cred că ceea ce faceţi arată modul în care noi suntem trataţi de presă… Nu dramatizaţi peste măsură, Chuk. Spuneţi neadevăruri”. Adică: „Minţi!”
Manipularea maselor devine un păcat bine exploatat de populism. Despre libertatea presei ce să mai spunem! În 1880, la un banchet, ziaristul John Swinton le spunea confraţilor săi: „Nu există în America presă liberă şi independentă. Ştiţi asta la fel de bine ca şi mine. Niciunul dintre voi nu îndrăzneşte să-şi spună cinstit opiniile şi ştiţi cu toţii că dacă cineva ar face-o nu ar fi publicat. Mi se plăteşte un salariu pentru ca să nu-mi public opiniile; dacă ne-am aventura într-o astfel de afacere, nu ne-am mai întâlni în Illico (adresa redacţiei, n.n.). Treaba unui ziarist este distrugerea adevărului, minciuna patentă, perversiunea faptelor şi manipularea opiniei în serviciul Puterii Banului. Noi suntem de folos dacă le suntem obedienţi puterii şi bogaţilor care trag sforile în culise. Talentul nostru, capacităţile noastre şi vieţile noastre aparţin acestor oameni. Suntem prostituate ale intelectului. Toate acestea, le ştiţi la fel de bine ca şi mine”.
După un secol şi jumătate, ce trebuie să facem pentru a-l contrazice pe Swinton?