CULTURA LITERARĂ
Rubrica Întâmpinări
Un roman occidental
Cosmin Borza
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf
Radu Pavel Gheo, „Disco Titanic”, Editura Polirom, Iași, 2016
De mult – poate din 2010, când a apărut „Rădăcina de bucsau” (O. Nimigean) – nu am citit evaluări atât de pozitive, aparținând unor critici consacrați, ca acelea prilejuite de „Disco Titanic”: „un roman excepțional” (Mihaela Ursa), „după capodopera revizionistă fantasy «Fairia» (2004) și după extraordinarul «Noapte bună, copii!», «Disco Titanic» este a treia contribuție de neratat a lui Radu Pavel Gheo la ceea ce se scrie acum în România” (Mihai Iovănel), „un roman excelent” (Bogdan-Alexandru Stănescu). Parcă nici decizia de a utiliza, pe coperta a IV-a a volumului, hiperbola critică a lui Mircea Iorgulescu („Un scriitor strălucit, ce va marca o epocă”) nu mai este atât de abuzivă.
Fără îndoială, aceste elogii își găsesc destule justificări în proza din 2016 a lui Gheo, avându-l ca protagonist pe Vlad Jivan, un timișorean surprins din perioada adolescenței, când Iugoslavia comunistă întruchipa Occidentul, în timpul Revoluției din decembrie 1989, când ajunge – aproape din întâmplare – erou, în anii tranziției postcomuniste, când devine mic afacerist abulic, apoi relativ influent om de afaceri local, patron al unei tipografii și al unei edituri, până în 2011, anul prezentului acțiunii, când se întoarce cu soția Emilia și fiul Alex în Split, unde, în 1989, la finalul sejurului estival alături de părinți, fusese părtaș la o experiență traumatizantă.
Superior valoric lui „Noapte bună, copii!” (2010), căruia îi dublează fățiș marile problematici și chiar strategiile narative centrale, însă nu și îndeajuns de pronunțatele inadvertențe/ inconsecvențe fie stilistice, fie de construcție a personajelor, „Disco Titanic” reușește o triplă performanță.
Mai întâi, îmbină ingenios formule epice inteligent selectate pentru a reprezenta – deopotrivă realist și alegoric – momentele istorice marcante ale României, inclusiv ale unei bune părți a Estului Europei, de la finalul secolului al XX-lea și începutul celui următor. Pulverizarea iluziilor tranziției la capitalism este redată sub forma unor „înregistrări în direct” ale discuțiilor la bere, doldora de clișee (superioritatea bănățenilor, imperativul regionalizării, deci a înființării Republicii Banat, corupția miticilor, invazia țiganilor, oltenilor, moldovenilor ș.a.), respectiv prin dialoguri deloc mai treze împănate cu vorbe de duh și aforisme parcă preluate din „Filantropica” lui Nae Caranfil. Finalul regimului dictatorial, cu ale sale abuzuri (sărăcia lucie, supravegherea și racolarea de către Securitate etc.), sau evenimentele din zilele Revoluției sunt schematizate prin apelul la cadre cinematografice burlești-absurde, ca și cum viața din acea vreme ar fi nu doar, vorba poetului, „repovestită de o străină gură”, ci de-a dreptul înscenată, imobilizată și dezumanizată. În schimb, cele două călătorii în spațiul (ex-)iugoslav provoacă modulații de thriller erotic, polițist, de război și chiar de groază. În „Disco Titanic”, România se profilează drept o lume inertă, suspendată printre șabloane perceptive și discursive, în timp ce – sub impulsul nostalgiei, al memoriei traumatice sau al evenimentelor răvășitoare – Iugoslavia și, în a doua parte a romanului, Croația inspiră forță, dinamism, energie. Până și secvențele macabre implică o bizară combinare a morbidului și vitalului. Nu întâmplător, „Prologul” este plasat dincolo de pagina 200, unde începe rememorarea primului contact propriu-zis cu realitatea mărginită de punctul de frontieră Stamora Moravița. În Banatul românesc, oamenii vorbesc și simt enorm, dar autist, în cel sârbesc ori pe coasta Dalmației, trăiesc și mor monstruos.
Reușita respectivei hibridizări formale și compoziționale ample este consubstanțială altor două componente epice în realizarea cărora Radu Pavel Gheo excelează de această dată: construcția personajelor, respectiv a tensiunii narative. Caz rar în literatura română recentă, de o focalizare multidimensională beneficiază nu doar protagonistul Vlad Jivan (memorabil prin subminarea reciprocă a identităților de la diverse vârste), ci și personajele de plan secund: soția Emilia, Loți, cel mai bun prieten, membrii „găștii” din Split (Marina, Renato, Frane, Boris), chiar părinții lui Vlad ori domʼ Vergil, fostul securist, „ghidul” meandrelor tranziției. Meritorii sunt și punctele de inflexiune ale tramelor romanului. Unele mizează pe principiul verosimilității ori sunt motivate fantasmatic, altele se fundamentează pe coincidențe stranii sau pe credințe fataliste, toate conlucrând la ritmul mai niciodată trenant al narațiunii și prilejuind dezvoltarea polifoniei de invidiat a prozei.
Excepție face capitolul 9, „Nasturele alb”, în care Vlad i se confesează Emiliei, deconspirându-i secretul șocant al nopții petrecute, în vara lui 1989, la clubul Disco Titanic. Monologul său repetă întocmai strategiile narative specifice stilul indirect liber utilizat în majoritatea celorlalte capitole, ca și cum s-ar adresa cititorilor, nu soției. Totuși, deși stridentă, având în vedere cât de meticulos controlează Gheo perspectivele și vocile epice, aceasta nu este cea mai gravă scădere estetică a romanului. În bună măsură ratată se dovedește, cred, gestionarea dimensiunii politice a prozei. Personajele susțin concepții și enunță idei atât de ne-/antidemocratice (altfel, perfect consonante cu psihologia/ mentalitatea lor), încât îl sperie în primul rând pe Gheo însuși. Atenuarea sau contracararea acestora constituie o probă de civilizație occidentală, însă dă seama și de cele mai artificiale părți din „Disco Titanic”. Segregaționismului „bănățean” clamat de Vlad Jivan i se opune tocmai Radu Pavel Gheo (în calitate de personaj, fost coleg al Emiliei), care îi servește doct o lecție de gândire democratică. Apoi, xenofobia croatului Boris este contrabalansată de admirația unor tineri din Split, întâlniți pe faleză, pentru Iugoslavia lui Tito și compromisă de amintirile horror ale tovarășului de arme Frane. O altă întâlnire întâmplătoare în vacanța din 1989 cu înțeleptul bosniac musulman Nedret și suferințele inumane ale sârboaicei Danița (iubita lui Renato, croatul care va deveni martir de război), demitizează dur propaganda iresponsabilă a lui Slobodan Miloșevici, precum și inacceptabila glorificare a lui Ante Gotovina sau a lui Ratko Mladici. Și exemplele ar putea continua cu referințele repetate, rostite de pe poziții când militante, când civilizat-moralizatoare, la destinele kosovarilor, albanezilor și slovenilor. Puzderie de viziuni incorecte politic se îngână și-și răspund în cartea lui Radu Pavel Gheo, consolidând – deloc paradoxal, dar factice – un roman corect politic.
Mare păcat, fiindcă, pe parcursul lecturii, adeseori, „Disco Titanic” lasă impresia că face parte din colecția „Biblioteca Polirom” (dedicată traducerilor), iar nu din autohtona „Ego. Proză”.