CULTURA LITERARĂ

Linia de producție

Ovio Olaru

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf

 

Sorin Despot, „Termeni | condiții”, Casa de editură „Max Blecher”, București 2016.

După debutul editorial cu volumul „Apasă”, lăudat la apariție și câștigător al premiului pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Sorin Despot, selecționer permanent al taberei de creație de la Săvârșin, reapare pe scenă spre sfârșitul anului 2016 cu o nouă carte, „Termeni & Condiții”. Cei șase ani de absență i-au permis autorului o reînnoire a poeticii, care prin acest volum pătrunde direct în enclava postdouămiistă. Fiindcă volumul lui posedă toate calitățile care îl recomandă ca un poet al crizei civilizatorii: marketing, postuman, chestionarea subiectului creator, urbanizare și critică.

 

Critica postumană

Cu un aport neglijabil, aproape inexistent, de material biografic, volumul dezvoltă staze postumane generoase, detașându-se, însă, atât de direcția estetizantă a mai tinerilor poeți cu apetențe pentru postuman, cât și de experimentele conceptuale. Secvențele se derulează impersonal, dincolo de concretul experienței palpabile, de unde ariditatea limbajului și sublimarea forțată a expresiei.  (“au denunțat renunțarea vocal,/ amputați emoțional, programați,/ au cedat în scurt timp controlul”, “prin pelicula cleioasă derulată permanent pe retină”, “problema e dependența feroce de/ un stil de viață tot mai colorat,/ de un confort accesorizat” etc.). Contrapunctul acestei voci robotice și enciclopedic-tăioase îl reprezintă schimbări bruște de registru menite să detensioneze discursul și să-l echilibreze. Această detensionare e operată ori prin ludic („organisme guvernate prin selecția artificială/ de proto-gărgăunele-sultan al lobului frontal./ fluturașii pixelați orbecăie prin ceață după adăpost.”), ori prin tăieturi cinematice subtile („pe linia continuă, în curba aceea fără sfârșit/ din preajma tramvaiului 26, coerența și nu accidentul/ a așezat o mână de fluturi cu piciorușele în vopseaua albă.// albă și lipicioasă.// pentru ei moartea toarce de sub toate capotele,/ la noi este orgasm în fiecare strângere de mână, iar,/ când vom coborî, străzile au să se-ncline cum vrem noi:// atât e de simplu, de alunecos.”). În cazul contrapunctelor ludice, ele intră în conflict cu perspectiva universală la care se țintește și cu caracterul când ultimativ, când resemnat, al afirmațiilor („ne vom târî prin istorie,/ mecanizați și deznădăjduiți,/ vom zâmbi și vom face cu mâna.”). Critica adusă Sistemului, înțeles ca un moloh implacabil – cu tot ce implică el: alienarea, mecanizarea, corporația –, e invalidată total de impulsurile joculare, de caricaturizările forțate („hârtiuțe-unghiuțe”, „teletoaster”, „gugălomatul”), și de umorul hăhăit („găzduiesc sindrofii de reactivi/ cu rezultate în confuzie și fâs biochimic”).

În secvențele angajate plenar – a se citi: fără ironii grosolane – în retorica postumană și în poziții anticapitaliste, situația arată complet diferit. Fără contragreutatea care să dizolve tensiunile, delirul paranoic escaladează progresiv și livrează imagini puternice, epurate de orice urmă de tragism (“am redevenit creativi,/ am devorat mașina din interior,/ am fost și organe, și componente,/ dansam-scârțâiam, iar în lichidul hidraulic/ păstram un soi de sânge vestigial, pregătit/ să străpungă barierele mecanice, să pornească/ reacția în lanț, respingerea metodică a corpului străin.”) Poemele din această gamă sunt cele care se remarcă și rezistă fără probleme la a doua lectură („turn după turn”, „dans cu mașina”, „evanghelia după michael moore”, „uite visele mele trăite de alții”). Ele salvează, de altfel, întregul demers.

Flash-uri ludice

Dar volumul are și carențe notabile. Autorul dezvoltă simultan o retorică paralelă, cea despre poezie și actul scrisului, care suferă de sindromul fatal al concretizării abstracțiilor („am tras de versuri ca nebunii/ ca să le facem să valseze”, „pot lăsa poezia asta la tine, să o îmbunez?” etc.). Găsim poeme întâmplătoare, melanj jenant cu îngeri și tastaturi divine („redutele de îngeri capitulează/ sub galopul de sănătate al mașinii./ se face liniște și dumnezeu împăturește/ compulsiv fiecare pleduț de nori/ de pe tavanele dormitoarelor”) sau versuri care, tratate cu seriozitate, ar fi lamentabile, iar văzute ca flash-uri ludice, nu scapă de același umor crispat („eu sunt dumnezeul bețivilor bărboși”, „bună dimineața ta/ se varsă în bună dimineața mea/ și eu, la rândul meu, o voi vărsa/ în bună dimineața altcuiva;/ m-asigur eu și următorii, negreșit,/ să facă ochi cuvântătorii, la nesfârșit”). E un paradox acela că tocmai în punctul de convergență al poeziei cu muzica, motorul poetic rulează cel mai defectuos. Calitatea versurilor lasă de dorit, iar proiectul de unificare eșuează cel mai adesea în poeme care, deși muzicale în sensul cel mai rudimentar al cuvântului – prin faptul că sunt rimate –, nu depășesc, în economia cărții, stadiul de umplutură. Este cazul lui Andrei Doboș în „Spiro” („am un solo/ pentru Apollo”), dar și al lui Sorin Despot în poemul „Rap”.

Trăgând linie, „Termeni | condiții” e un volum ambițios, bun fără a fi excepțional. Făcând abstracție de textele ocazionale, de jocurile gratuite și strategiile de imagine, putem să ne concentrăm asupra poemelor cu portanță mai largă, care acoperă fără stridențe, curat și neologic, câmpul sensibilității postumane, poeme care ies cu atât mai tare în evidență și care dau volumului valabilitate.