CULTURA LITERARĂ
Rubrica TEXTE ȘI CONTEXTE
Timpul amintirilor deghizate
Constantin Coroiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf
Jurnalele intime sau „extime”, volumele de memorii sau de interviuri avându-i ca autori sau interlocutori îndeosebi pe scriitorii importanţi care au trăit şi au scris atât în deceniile anterioare căderii regimului comunist, cât şi după răsturnarea acestuia au fost cărţile care s-au situat în prim planul vieţii (şi pieţei) literare româneşti postdecembriste. Este vorba de scriitori ca Marin Preda, Eugen Barbu, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, Nina Cassian, Ov.S. Crohmălniceanu, Adrian Marino, Nicolae Breban, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Petre Pandrea, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Ana Blandiana, Dumitru Ţepeneag, Eugen Simion, Gabriel Dimiseanu, Gelu Ionescu, Constantin Ciopraga, Mircea Zaciu, Nicolae Balotă, Monica Lovinescu, Irina Mavrodin, Irina Petraş, Teodor Baconschi.
Resorturile fenomenului sunt multiple: morale, psihologice şi, nu în ultimul rând, politice în sens larg. Cum se explică totuşi faptul că, spre deosebire de alte ţări în care puterea totalitară de stânga a căzut, la noi, „literatura subiectivă”, cum a numit-o Tudor Vianu și căreia criticul Ioan Holban i-a consacrat un studiu de referință, a devansat vizibil celelalte genuri? Dacă, de exemplu, în Rusia, „exerciţiile de memorie” s-au practicat aşa-zicând mai ales în spaţiul romanului, suscitând enorm interesul cititorului, inclusiv al celui occidental, multe titluri impunându-se imediat în topul european şi nu numai, în România, unde nu a existat „samizdat”, iar „literatura de sertar” s-a dovedit a fi aproape inexistentă, cu câteva excepţii ce nu fac decât să confirme regula, scriitorul român, scăpat la libertatea sans rivages, a preferat mai mult să se confeseze în jurnale, memorii, acestea din urmă fie naraţiuni la persoana întâi, fie sub formă de dialog. Este simptomatic, de pildă, că un critic ca Ovid S. Crohmălniceanu, critic foarte important în epoca totalitară, şi-a intitulat memoriile „Amintiri deghizate”. E limpede că ne aflăm în faţa unei sintagme prin care memorialistul nu atât vrea să definească propria-i scriere, cât să spună că, în spaţiul literaturii subiective apărute într-o epocă postrevoluţionară, de tranziție, avem de-a face cu multe „deghizări”, cu ficţiuni şi autoficţiuni. Și, din păcate, printre exemple se numără chiar cartea sa pe care a comentat-o Nicolae Manolescu într-un articol intitulat cum nu se poate mai definitoriu: „De la parada de sinceritate la minciuna sfruntată”. Un titlu ce poate caracteriza de fapt o mare parte din memorialistica postdecembristă.
Câteva întrebări se ridică în modul cel mai firesc. Cum şi în ce măsură documentează aceste cărţi care ocupă deja multe rafturi de bibliotecă? Cât de credibile sunt ele şi ce imagine transmit unui eventual cititor din viitor, care nu a trăit sur le vif istoria ce o evocă diariştii şi memorialiştii şi care nu cunoaşte decât mijlocit, pe cale livrescă în cel mai bun caz, evenimentele, ca să nu mai vorbim de contextele, uneori deosebit de complexe, în care s-au petrecut faptele relatate de memorialişti? Apoi, nu cumva prin apelul la memorii şi jurnale, aceştia vor să-şi umple, tardiv desigur, un gol ori să-şi confecţioneze o imagine, uneori eroică, de fapt eroizată, dintre cele atât de căutate la bursa noilor valori?
Scriitorii importanţi au spus ce au avut de spus cu privire la un timp pe care l-au trăit în romanele, povestirile sau poemele lor. Pe bună dreptate, tot Nicolae Manolescu observa cu un alt prilej: „Scriitorii au început să scrie (după ’65 – subl. mea) foarte critic, măcar despre deceniul obsedant, vorba lui Marin Preda; s-a scris despre închisori, despre colectivizare, nu se mai vorbea despre binefacerile colectivizării, ci de crime, ba s-a trecut şi la contemporaneitate, Buzura a scris un roman despre viaţa tinerilor muncitori din Nord, de la o mină cu condiţii înspăimântătoare, alt roman despre povestea minerilor din Valea Jiului…; un roman întreg de anchetă, în care este căutat un lider pe care Securitatea îl înhăţase… Odată scrise lucrările astea, ce să mai ţii în sertar? Ce să mai fi ţinut D.R. Popescu în sertar după «F» şi «Vânătoarea regală»?! Nu mai era nimic de ţinut! În «F» este o lume rurală diavolească, înspăimântătoare, oribilă, cu activişti de partid care par nişte demoni. Ce să mai ţii în sertar după chestia asta?!”
Unii prozatori importanţi ne-au oferit însă şi cărţi de memorialistică. Spre exemplu chiar unul dintre cei evocați de Nicolae Manolescu, și anume Augustin Buzura.
Extrem de interesant este și modul cum au fost receptate cărţile de literatură confesivă, ceea ce poate deveni o temă de analiză sociologică. Se pare că nu numai cititorii, dar şi criticii contemporani, în primul rând cei din generaţia tânără, au acordat o atenţie însemnată, aş spune fără precedent, literaturii subiective. Chiar dacă din motive diferite. Nu o dată, însă, aceştia din urmă, care, cel puţin biologic, sunt cei dintâi, au fost şi sunt manipulaţi, fie din cauza necunoaşterii temeinice și cu atât mai puțin sur le vif a evenimentelor importante dintr-o anumită epocă, fie și ca urmare a preluării necritice de prejudecăți, stereotipuri, poncife, cultivate, adesea nu fără program, de diverşi analişti, istorici, procurori literari şi „cominternişti mutanţi”.
Oricum, am trăit, trăim și probabil vom mai trăi un timp al literaturii confesive cu toate incontestabilele sale virtuţi, dar şi cu limitele şi capcanele ei. Deloc puține!