CULTURA LITERARĂ

Rubrica PERSPECTIVE

Un şantier necesar

Ştefan Baghiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 6 (562), 9 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-6-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_562_web.pdf

 

Alex Văsieş, „Oana Văsieş”, Editura Charmides, Bistriţa, 2016

O dezbatere asupra heteronimelor literare recente poate deconspira un soi de criză auctorială: autori deja foarte cunoscuţi ca Dan Coman sau Claudiu Komartin au fost recunoscuţi, aproape unanim, ca fiind „păpuşarii” din spatele autoarelor Nina Coman şi Adriana Carrasco: poate intriga acest fapt, din moment ce aceştia nu erau neapărat poeţii care să adopte gag-uri poetice sau să producă jocuri de anunţuri.

Într-o cronică la volumul acestuia din urmă („Dezmembraţi”, semnat Adriana Carrasco) din „Observator cultural”, Laurenţiu Malomfălean făcea următoarea remarcă punctuală: „Nu avem o cultură a pseudonimului (ce să mai spun a heteronimului), care nu e neapărat o formă de disimulare, cât o nevoie de forjare a unei personalităţi literare (noi)”. În primul rând, afirmaţia e pripită: aproape oricare poet român (chiar şi cei canonici) a îmbrăcat pseudonime (poate e datată cartea, dar merită o vizită: Mihail Straje – „Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români”, din ’73). Ceea ce înseamnă că nu „o cultură a pseudonimelor” ne lipseşte, ci o dezbatere. În al doilea rând, nu înţeleg de ce „forjarea unei personalităţi literare” nu poate veni prin „disimulare”: deja aproape canonizaţi la a doua sau a treia carte, în ritmul general în care autorii douămiişti au urcat foarte devreme drept autori la fel de relevanţi ca seniorii optzecişti (şi cu ajutorul generaţiei de critici congeneri foarte active), aceştia pare că nu s-au mai putut descurca cu propriile identităţi.

Nu sunt maliţios, ci dimpotrivă: spun că aceste experimente bovarice vin ca un autorestart personal – poate necesar pentru doi poeţi care aveau cea mai universalizabilă formulă din interiorul generaţiei. Dintr-un fel de esperanto poetic (în sensul în care poezia lor putea fi desprinsă uşor de contextul românesc) a fost mai uşor, aşadar, să treacă în pielea acestor heteronime.

 

Bovarisme

Interesantă e însă alegerea gender: de ce ambii aleg să scrie din perspectiva unei autoare? Li se adaugă şi proiectul lui Alex Văsieş, „Oana Văsieş”. Mai ales că poezia din România ultimelor decenii nu duce lipsă de poete foarte bune. Câteva dintre ele sunt indispensabile pentru înţelegerea curentelor şi tendinţelor recente (Novac, Vlădăreanu, Eftimie etc.) şi, mai mult, fac aproape imposibilă o separare pe astfel de criterii a poeziei tinere. Nu pot decât să mă gândesc că în fiecare dintre cele trei cazuri a fost un fel de probă de versatilitate.

Astfel, în anul 2016, această dezbatere despre ipostazele poetice ale heteronimelor este ranforsată de – poate – cel mai spectaculos caz din literatura recentă. Spectaculos, spun, căci el este heteronim în aceeaşi măsură în care nu este (mă refer la volumul „Oana Văsieş” al poetului Alex Văsieş). Pentru că Oana Văsieş era o prezenţă activă a poeziei din ultimul deceniu, poemele ei erau cunoscute mai ales de la festivaluri şi cenacluri literare importante din ţară (unde le citea chiar ea), iar debutul ei era deja, pe cât de aşteptat, pe atât de mult întârziat. Tehnica Oanei Văsieş aducea mult cu cele testate de Gabi Eftimie, Vlad Moldovan sau Val Chimic, a căror poezie opera ermetic, lapidar şi foarte des într-un soi de fals dicteu tehnicizat. Aş descrie, de altfel, acest stil de lucru (am mai făcut-o cândva scriind despre un grupaj de poeme al Oanei Văsieş) prin tehnica LIDAR: o tehnologie militară la bază, care redă mediul nu prin a-l filma, ci prin calculul distanţelor faţă de obiectele din jur şi recompunerea imaginii acestora în funcţie de aceste coordonate. Principiul de lucru poate primi diverse tratamente şi încadrări şi poate de asta e tentant: reflex stilistic al alienării postumane, rizom elegiac al poeziei conceptuale sau codaj sentimental în căutarea unei postsincerităţi.

 

Încrederea în formulă

Semăna, întrucâtva, cu poezia lui Alex Văsieş, căci el era, de fapt, autorul. Însă asemănarea era doar parţială, din moment ce intenţia era – poate fi observat acum – de a submina formula pe care acesta o testase în „Lovitura de cap” şi de a pierde urmele. De aceea, cu două volume în 2016 (deja premiatul „Instalaţia” şi „Oana Văsieş”), poetul poate fi diagnosticat mai bine: ermetismul, deşi colonizează ambele volume (înţeleg prin ermetism tocmai această pipăire a realităţii/ mediului prin calculul distanţelor afective), apare în „Oana Văsieş” şi „Instalaţia” cu misiuni diferite. În „Instalaţia” deseori manierist şi, deci, expus, în „Oana Văsieş” ocult şi, prin urmare, introvert: „şi câte se pot schimba într-o zi/ cum toate se potrivesc şi se aşază/ lansată în cunoştinţe/ cu frica de comunitate/ primele feţe centripetate// permanenţa şi dotarea sunetului/ cu elemente care creează sunetul”. Curios e că travestiul a schimbat misiunea unei tehnici: şi din cauza asta, bovarismul are ceva mai multă consistenţă decât proiectele celorlalţi doi poeţi discutaţi. Pentru că, folosind această tehnică, Văsieş nu caută să ofere o mai mare credibilitate revoltei (cazul Carrasco) sau o altă perspectivă psihologică (Nina Coman). Disimularea pur şi simplu sporeşte gesturile, face loc unor observaţii aproape impertinente (cum altfel decât tehnic, la nivelul instrumentarului) şi dă o şansă mai mare fragmentarismului care putea fi simţit încă din volumul de debut al autorului, „Lovitura de cap”. Poetul lucrează în abstract foarte mult, invadând conceptual retorica: întunericul („venirea lui e ultimul lucru pe care l-am văzut”), puterea („doar fluxul masiv şi puterea/ fluxul masiv şi diferenţiat”) sunt însă doar câteva dintre supralicitările constante. O alta vine din cecul în alb (inexplicabil) acordat confesiunii sparte. Sau, fie, unui dicteu emoţional hi-fi, care iese deseori din aliaj şi rămâne pură declamaţie (deşi jucată pe mute, ea poate fi citită ca stridenţă): „Un sentiment de unitate cu natura/ Identitate cu universul/ […] Când vezi ceva cu adevărat frumos/ Când văd un peisaj drăguţ maluri stânci/ Când văd un nou-născut”.

Întreg volumul provoacă o benefică ambiguitate: deşi tonul e confesiv, atitudinea e opacă; deşi tehnicile sunt tributare fragmentarismului, presiunea afectivă dă unitate. Dacă nu dintr-o preconcepţie că vocea poetică feminină ar trebui să fie indecisă (fragmente ce scapă masivei interiorizări), măcar din cauza unei forme de procrastinare: poetul a utilizat heteronimul pentru o transfuzie de tehnică în corpul unui alt volum.