Sari la conținut

Condiţiile romanizării, de Ioan-Aurel Pop

CULTURA ISTORIEI

Rubrica ELOGIU LATINITĂŢII

Condiţiile romanizării

Ioan-Aurel Pop

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 6 (562), 9 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-6-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_562_web.pdf

 

 

Ca să se poată produce romanizarea esenţială şi profundă, despre care scriam anterior, a fost nevoie de îndeplinirea unor condiţii concomitente, în acelaşi loc. Romanizarea esenţială înseamnă deprinderea limbii latine şi abandonarea propriei limbi, înseamnă adoptarea credinţelor romane şi a viziunii romane despre viaţă şi renunţarea la propriii zei, la propria filosofie de viaţă. Or, o astfel de transformare fundamentală nu se poate face prin imitare de la distanţă, ci doar prin contacte vii, cotidiene, puternice. Prin urmare, o condiţie a romanizării este colonizarea teritoriului cucerit cu populaţie latinofonă sau cu oameni vorbitori de limbă latină. Comunicarea cea mai intensă cu lumea romană s-a făcut prin colonişti, iar colonizarea în Dacia a fost de două feluri: o colonizare directă, masivă şi organizată, făcută de statul roman, şi alta spontană şi haotică, făcută individual, de către privaţi. Colonizarea organizată avea în vedere exploatarea cât mai eficientă a pământurilor, a sării, a metalelor, adică funcţionarea optimă a economiei. De aceea, au fost aduşi din alte provincii în Dacia agricultori experimentaţi, mineri, meşteşugari, prin translatarea unor grupuri sau aşezări întregi de oameni. Dincolo de aceasta, însă, Dacia apărea în ochii opiniei publice din Imperiul Roman drept un „pământ al făgăduinţei”, un adevărat „El Dorado”. După înfrângerea lui Decebal, romanii au plecat la Roma cu o adevărată „comoară” (cantităţile sunt probabil exagerate), care a aprins imaginaţia oamenilor sărmani. Aşa că au fost aduse de autorităţi şi au pornit spre Dacia din proprie iniţiativă mulţimi nesfârşite ex toto orbe romano („din toată lumea romană”) – după cum scrie Eutropius – cu speranţa unei îmbogăţiri rapide. Chiar dacă aceştia nu erau decât în mică măsură italici, cu toţii, spre a se înţelege, vorbeau latineşte mai bine ori mai rău.

O a doua condiţie necesară romanizării este convieţuirea dintre băştinaşi şi colonişti, iar în Dacia această convieţuire poate fi caracterizată drept strânsă, în acord cu mulţimea de mărturii rămase, de la cele arheologice la cele literare. Oraşele – colonii şi municipii – au fost întemeiate, cu excepţia capitalei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, pe locurile vechilor aşezări dacice, cu populaţie dacică în preajmă sau cu populaţie dacică amestecată cu nou-veniţii. Satele dacice au rămas iniţial mai izolate şi mai reticente faţă de noua administraţie, dar, treptat, s-au adaptat şi s-au integrat. S-au descoperit nu doar aşezări mixte, ci şi cimitire în care se vede că romanicii (latinofonii) trăiau şi mureau împreună cu autohtonii.

A treia condiţie, fără de care romanizarea nu ar fi putut avea loc, este superioritatea culturii şi civilizaţiei romane faţă de realităţile localnicilor. Arheologii şi istoricii au comparat de cel puţin un secol încoace – cu metodele cele mai avansate cunoscute – aceste două lumi şi au constatat că civilizaţia daco-geţilor era pe o treaptă net inferioară de dezvoltare în raport cu Roma şi lumea romană. Mai întâi, dacii nu au avut oraşe, ci doar cetăţi de piatră şi un fel de sate mai mari numite de romani oppida (târguri). De asemenea, daco-geţii nu au avut o categorie cultă reprezentativă, ştiutoare de carte şi creatoare de valori spirituale, cu excepţia preoţilor. În plus, de la daco-geţi nu ne-a rămas nicio creaţie scrisă şi nu avem nici dovezi să se fi scris vreuna, cu excepţia „cărţuliei” cu litere latine date de Ovidiu şi pierdute. Facilităţile vieţii cotidiene din Imperiu erau de mare rafinament în raport cu viaţa dură din Dacia şi constituiau permanente ispite, motive de atracţie şi de imitare. Totuşi, aceste deosebiri între cele două moduri de viaţă nu erau enorme, în sensul că dacii erau în măsură să perceapă valorile romane, să le recepteze şi să ne înţeleagă.

Astfel, se constată că în Dacia (şi în Moesia) toate aceste condiţii, adică şi colonizarea, şi convieţuirea, şi superioritatea Romei, erau prezenţe vii şi concomitente, încât procesul romanizării autohtonilor s-a putut desfăşura nestingherit. Sunt regiuni cucerite de romani şi integrate în Imperiu în care sunt atestate doar una sau două dintre aceste condiţii. Astfel, în ţări îndepărtate, exotice, cu clime neprimitoare pentru cei obişnuiţi cu zona temperată, cu deşerturi sau cu ierni prelungite – ca în Egipt, alte zone din nordul Africii, Germania, Noricum, Raetia etc. – colonizarea a fost foarte slabă, sporadică, neconcludentă. În alte părţi, ca, de exemplu, pe locul vechii stăpâniri punice din zona Cartaginei, a fost colonizare intensă, dar coloniştii au locuit pe litoral, complet separaţi de localnicii berberi, care trăiau în oazele deşertice şi care comunicau rar cu romanicii, doar când făceau numite schimburi comerciale. Tot aici, civilizaţia romană era la un nivel atât de ridicat în raport cu viaţa rudimentară a băştinaşilor, încât aceştia din urmă nu puteau recepta mai nimic de la romani. Au fost locuri în care s-a făcut şi colonizare şi a existat şi convieţuire strânsă, dar romanizarea nu s-a produs. Este cazul Greciei, unde autohtonii aveau conştiinţa superiorităţii lor şi unde romanii priveau cu admiraţie creaţia locală şi învăţau ei înşişi greceşte. În Italia, Galia (Franţa de azi şi sudul Belgiei), Hispania (Spania şi Portugalia), Dacia, Moesia (Bulgaria şi Serbia), Dalmaţia (Croaţia), Britannia (Anglia), Pannonia (Ungaria), părţi mici din Raetia (Elveţia) şi alte zone, procesul de romanizare a putut avea loc şi acolo s-au plămădit (măcar în faţă incipientă) popoare romanice.

Romanizarea însă nu este suficientă spre a explica şi justifica prezenţa popoarelor romanice în Europa de mai târziu. În Moesia, Pannonia, Britannia, Dalmaţia etc., deşi romanizarea s-a produs, nu există azi acolo popoare romanice. Prin urmare, pentru perpetuarea şi afirmarea latinităţii a fost nevoie de condiţii istorice favorabile, care s-au semnalat numai în anumite locuri. Unul dintre aceste locuri a fost Dacia, unde s-a format poporul român, numit de unii istorici „un miracol” sau „o enigmă”, nu atât pentru felul în care s-a format şi care este tipic oricărui popor romanic, cât pentru modul în care s-a conservat într-o lume neromanică.

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: