CULTURA LITERARĂ
D. Ţepeneag – 80. Exemplaritate bio-grafică
Marian Victor Buciu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 6 (562), 9 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-6-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_562_web.pdf
O proză definitorie în toate sensurile, literar şi biografic, una de început, mi se pare „Jocul”, 1959 (vezi secţiunea „Din periodice, variante”, în „Proză scurtă”, Ed. Tracus Arte, 2014). Jocul, titlul, cuvântul din el, este emblematic în „motivele” (ca-n poezie) reiterate în proza ludicului substanţial, grav, D. Ţepeneag. Naratorul din „Jocul” se-ntoarce de la un prieten vizitat noaptea. Ceva banal (între prieteni), alăturat de ceva neobişnuit: vizită nocturnă. O uniune de extreme. E un scenariu recurent la Ţepeneag. Partea neobişnuită se extinde fără limită, anarhic. Fusese o vizită în care prietenii nu-şi vorbiseră. Mai mult încă, aflăm că ei procedau deja astfel, acesta era un mod de a se purta, de a comunica, de a fi. Doi oameni absolut tăcuţi, dar încă legaţi de ceva adânc, misterios, tulburător. Aflăm doar de ce nu-şi mai vorbeau. Pentru că epuizaseră subiectele: „de mult nu mai aveam despre ce să vorbim”. Ei refuză vorbitul fără noimă, vorbăria comună, şi-n sensul lui M. Heidegger, nu doar în cel al lui I.L. Caragiale. Nu-şi pot refuza fiinţa. De aceea există această tăcută vizită nocturnă (în ascuns, poate). O vizită, existenţial-inerţială, dar cu o noimă adâncă.
Dacă m-aş grăbi spre o lectură referenţială sau chiar mai mult, biografică, aş constata cu deplină siguranţă că prietenul vizitat, după unele semne de aparentă coincidenţă, este prietenul, real, Livius Ciocârlie, întrucât personajul din „Jocul” i-a spus odată: „Aş vrea să trăiesc în vid, sub un clopot de sticlă sau între pereţi de vată”. Neant, izolare, autism deliberat. Ştiu, însă, că această cheie de lectură a prozei nu e nici unică, nici simplă. E o cheie neobişnuită, ambiguă şi deschisă, „bifurcată”, dacă nu multiplu ramificată. Nu toate părţile (odăile) construcţiei (textului) se deschid cu o unică cheie, dar unele dintre ele cer anume chei. Cea semnalată anterior, referenţial-biografică, este şi ea folosită într-un mod personal. Aici, cei doi par că nu există, deşi existenţa este ultima lor realitate. Naratorul ajunge greu acasă, un fel de-a spune acasă, pentru că stă la bloc: „Mă strecuram pe lângă ziduri, îmbrâncit de trecătorii grăbiţi…”. Circulă pe străzi, prin „lume”, o foială de (ne)oameni sau (ne)fiinţe, care nu mai au loc unii de alţii. Orbi de atâta apropiere. Nimic nu are sens, nici întoarcerea acasă, simplă vorbă: „Înaintam fără grabă cu dorinţa vagă de-a nu ajunge nicăieri.” Un ins straniu, înstrăinat, redus, (ne)omeneşte, la „dorinţă vagă” a (de)mersului în vid, cum spusese că aspiră şi amicul părăsit după noaptea de muţenie. Dincolo de vorbe, el trece la faptă. În stradă (metonimie a lumii) e prins în joc, aşa-şi închipuie că e ce se întâmplă, intră într-un joc, colectiv, uniform. „Toţi semănau între ei, toţi erau grăbiţi, toţi se repezeau de acolo-acolo şi se ţineau unul după altul”.
Popular spus: dacă intri-n horă, trebuie să joci! Un joc, de fapt, nepopular, anti-popular, în această proză ironic-onirică. Naratorul se conformează, după ce exprimă această înţelegere (ludică), e curios, ademenit. „Mă ispiti ideea de-a intra şi eu în acest joc unanim, aşa că mă strădui să imit toate mişcările celor din faţa mea”. În „joc” sau „joacă” mulţimea vrea să intre într-un minister, dar naratorul, de regulă păgubos, eşuat, la Ţepeneag, e legitimat şi oprit. Se vede exclus din jocul dovedit nepotrivit pentru el. „Acum înţelesei că nu oricine poate participa la jocul acesta. De altfel, recunosc că ar fi trebuit să înţeleg mai mult.” Vina ori greşeala, acum depăşite, se află la el în puterea de înţelegere. Şi înţelege că, fără chemare colectivă, individualist, marginal, locul lui e aici, ca şi-n alte configuraţii textuale, „pe bordura trotuarului”. Bordura e linia sa, doar a sa. Un spaţiu liniar. Vidul e uitat prin migrenă şi reflecţie adâncă. Nu ajunge însă într-un spaţiu securizant. Un automobil e gata să-l calce, şoferul îl admonestează animalic („dobitocule”), firesc pentru o lume coborâtă natural în zoologic. Caută sprijin, singurătatea nu-i e suficientă, nicidecum întăritoare. E numai un paliativ. El se simte ocrotit de streşinile şi zidurile caselor de pe străzi străine. A rătăcit, om esenţialmente baroc (în sensul lui d’Ors), (ne)voit, drumul spre casă. Un ins de gang, chiar din gang apărut, îl agresează urlând şi fugind. Protagonistul confesor nu se descurcă de unul singur şi de aceea reintră-n jocul tuturor celor care merg în şir fără să se vadă unii pe alţii. Joc orb, deci, sau, spus popular, de-a baba oarba. Atât de evident, atât de neînţeles, dar cât se poate de larg urmat.
A doua încercare pare încurajatoare, tot începutul pare încrezător. Îi revine omului şi veselia interioară, adevărată. E doar veselia lui, nu şi a căii urmate de nevoie. „Eram bucuros că prinsesem una din reguli: să calci solemn, cu genunchii uşor îndoiţi şi să nu te uiţi în jur.” Regulă opusă celei anterioare: „regula asta contrazicea toate mişcările nesăbuite, toate gesturile dezarticulate pe care m-am străduit să le imit mai adineauri”. Şi imitaţia e contradictorie. Despre autenticitate ce să mai credem!? El crezuse că toţi se mişcă „dezarticulat”, dar nu, erau mişcări articulate, de solemnitate în supunere oarbă. Sens social, politic, depinde de cheia de lectură aflată la îndemână, dar şi potrivită, norocoasă. Când unul se loveşte de jucătorul (re)începător, care nu se dă la o parte, necunoscutul, neştiind decât acest mers, cade, „orb”. Unicul drum se ramifică, protagonistul ajunge în grupul tot mai restrâns, alţii merg acum în sens invers, iar unii ajung şi acasă. La sfârşit, el se-ntoarce la sine, în sine, evaziunea din el însuşi eşuează, ca şi ataşarea de masa haotică a făpturilor prinse-n „joc”. „Rămăsesem singur. Era cald, era linişte. [O linişte ca la V. Mazilescu şi Ileana Mălăncioiu, de exemplu, o linişte de generaţie literară]. N-avea acolo [locul] rost să mă întorc şi eu. Îmi scosei haina şi o ghemui la poalele zidului. Şi, încăpăţânat, îmi urmai calea [cea mentală]. Dar demn, fără şovăială şi nici precipitare; nu alergând buimac ca tânărul care probabil ajunsese deja”.
A rămâne pe propria cale, în timpul de care poate dispune – este şi opţiunea lui Dumitru Ţepeneag însuşi. Opozant temeinic, real, în istorie, scriitor original în opera teoretică şi practică, din elita literaturii (extra)naţionale. La mulţi ani omului care împlineşte la 14 februarie 80! Opera, integral articulată, sieşi suficientă, se ajută singură, e-ntr-un joc estetic serios şi profund.