CULTURA INTEROGAȚIEI
„De ce scriem cărți? Este o întrebare misterioasă la care scriitorul nu poate întotdeauna să dea un răspuns.”
FRÉDÉRIC VITOUX în dialog cu DAN BURCEA
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 6 (562), 9 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-6-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_562_web.pdf
Asistăm oare la un eveniment literar de excepție care va rămâne în istoria literelor franceze sub numele unui nou gen literar intitulat „antememorii”, așa cum scrie academicianul Frédéric Vitoux în noul său roman „Au Rendez-vous des Mariniers” [„La bistroul Rendez-vous des Mariniers”]? Mai multe elemente ne fac să credem că evenimentul anunțat de scriitorul francez își găsește perfecta legitimitate în cartea pe care tocmai a publicat-o. Acțiunea ei se construiește în jurul prezenței, la începutul secolului trecut, a bistroului cu același nume, situat la capătul cheiului Anjou, de pe insula Saint-Louis din mijlocul Parisului, unde familia autorului locuiește de trei generații. Frédéric Vitoux evocă figurile marilor scriitori Hemingway, Dos Passos, Céline, Mauriac și ale altora care au frecventat acest restaurant de cartier. Este o evocare literară în care autorul încearcă să dea sens amintirilor legate de tatăl și bunicul său, sub forma unor rememorări în care imaginarul rivalizează cu documentația istorică.
Dan Burcea: Sunteți de acord cu ideea că asistăm, prin publicarea romanului dumneavoastră, la evenimentul excepțional al nașterii unui nou gen literar, cel al „antememoriilor”?
Frédéric Vitoux: Ar trebui, cred, să fii extraordinar de prezumțios ca să pretinzi că poți crea un nou gen literar. Sau, poate, acest lucru ar fi posibil numai dacă acceptăm că orice operă literară demnă de acest nume, în esența ei singulară, este în substanță purtătoare a unui gen, lucru pe care numai viitorul îl poate hotărî. Să fim modești. M-am mulțumit – un pic malițios – să dau acest nume de „antememorii” la ceea ce eram pe cale să scriu, referindu-mă la „Antimemoriile” lui Malraux din 1967, și gândindu-mă că explorarea trecutului meu și, pe deasupra, a decorului meu familial imuabil, mai precis cel al insulei Saint-Louis, din prima jumătate a secolului al XIX-lea care a precedat momentului nașterii mele, ar putea să lase să se întrevadă mai multe lucruri despre mine, despre ceea ce sunt, despre ceea ce am trăit, despre ceea ce simt… Citez deseori cuvintele lui Cocteau: „Nu cânți niciodată la fel de bine ca pe ramurile propriului arbore genealogic”. Acesta este un mare adevăr. Nu cânți niciodată la fel de just, de adevărat, într-o manieră atât de personală și atât de revelatoare a eului profund, cum o faci întorcându-te în trecut, cât mai departe pe ramurile arborelui genealogic, un arbore pentru mine solid plantat de părinții și bunicii mei pe malurile Senei, pe cheiul d’Anjou, de pe insula Saint-Louis.
DB: Am putea exprima altfel această frază a lui Cocteau, folosindu-ne de propria dumneavoastră frază „nu-ți amintești niciodată mai bine decât de ceea ce nu ai trăit”.
FV: În fraza pe care o citați există o parte de paradox, mai mult, de surâzătoare provocare. Ea conține însă o parte de adevăr. Ceea ce nu am trăit, ceea ce ni se povestește, lucrurile cărora le regăsim urmele, toate acestea le retrăim, fac parte din persoana noastră, le preferăm, ni le însușim. Această poveste familială, am putea spune chiar legendară, devine propria noastră poveste, ne aparține, o facem să retrăiască, fără teama de a o deforma sau de a fi victima unor lacune sau erori ale propriei memorii. Într-un cuvânt, antememoriile sunt tot atât de revelatoare și impudice, dacă vreți, ca și memoriile tradiționale, cu deosebirea că sunt mai puțin suspecte decât acestea din urmă. Le reconstituim, desigur, dar nu avem nevoie, în mod conștient sau nu, să le aranjăm astfel încât să ne putem atribui rolul cel mai avantajos sau să ne înfrumusețăm acest rol. Ele se întâmplau înainte de a ne naște. Nu aveam atunci niciun rol.
DB: O altă sintagmă pe care o folosiți este cea de „liberă și vagabondă conversație” cu clienții acestui bistrou devenit mitic.
FV: Da, îmi plac cărțile în care nu te simți legat de constrângerile unor reguli ale jocului prea precise, în care autorul (vă vorbeam de o carte personală, de o carte de mărturisiri) se lasă în voia amintirilor, a emoțiilor, în care imaginile, referințele vin în mod natural, în care cititorul trebuie să simtă o formă de libertate care, în fiecare clipă, la fiecare pagină, îl poate antrena pe căi cât mai diverse. Așa am scris această carte despre „Mariniers”. Mi-am petrecut timpul în compania lui Hemingway și a lui Dos Passos, am evocat motivele rupturii dintre ei și m-am întors numaidecât pe vremea când eram tânăr și când l-am cunoscut în insula Saint-Louis pe marele cineast și documentarist Joris Ivens, cel care a fost artizanul acestei rupturi. Gândindu-mă la Céline și la Mauriac, așezați la o masă în bistroul „Mariniers”, mi-am readus aminte de plimbările mele împreună cu soția mea, în compania lui Lucette Destouches, văduva lui Céline, pe cheiurile de pe insula Saint-Louis, locuri pe care ea le-a îndrăgit atât de mult…
DB: Cum ați aflat de bistroul „Au Rendez-vous des Mariniers” a cărui fotografie figurează pe coperta cărții dumneavoastră? Această fotografie pe care o definiți ca pe „o placă sensibilă” pe care s-a impregnat „ceea ce ține de memorie și ceea ce aparține imaginației” are o poveste aparte…
FV: De mai multe ori, în special în opera lui Dos Passos, am fost frapat de referințele la acest bistrou popular situat la celălalt capăt al cheiului unde locuiesc dintotdeauna. Este motivul pentru care acest bistrou m-a intrigat. Aveam opt ani în 1953, când a fost închis și, în mod cu totul curios, nu-mi aduc aminte deloc de el. El simbolizează într-un fel timpul care a existat înainte de a mă naște. De ce trebuia să-i redau viață? Tocmai pentru a explora acel timp, nu ca pe o imagine fixă și idealizată, nu, nu, ci, dimpotrivă, pentru a derula în sens invers firul timpului, cel al primei jumătăți a secolului al XX-lea, cu viața și catastrofele istoriei în arierplan, mă gândesc la cele două războaie mondiale, și a privi modul în care au dispărut lumile vaporenilor, ale celebrelor „bateaux-lavoir” ancorate pe malurile insulei Saint-Louis, cu spălătoresele care constituiau clientela cea mai numeroasă a bistroului împreună cu patronii penișelor și ai remorcherelor ancorate la celălalt țărm al insulei, toate acestea reprezentând pentru mine spectacolul care mi-a legănat copilăria.
DB: Nici bunicul, nici tatăl dumneavoastră nu pomenesc de acest bistrou, ceea ce vă face să afirmați că acesta este „locul în care tatăl meu nu a intrat niciodată”.
FV: Bunicul meu a intrat cu siguranță în bistroul „Mariniers”, dar nu a lăsat niciun document autobiografic care să ateste acest lucru. Într-o carte de amintiri rămasă inedită, tatăl meu evocă această adresă în 1924, când ea devenise pe neașteptate la modă pe vremea când americanii mai ales, dar și alte personalități din domeniul cinematografiei, al sportului sau al politicii veneau în număr considerabil în fiecare seară, dar nu cred că i-a trecut vreodată pragul… De ce scriem cărți? Este o întrebare misterioasă la care scriitorul nu poate întotdeauna să dea un răspuns. De ce am întreprins această lungă anchetă, de ce am scris această carte vagabondă inspirată de „Mariniers”? Desigur, aveam deja în minte cele trei nivele narative pe care urma să le construiesc: o cronică sociologică a insulei în perioada anilor 1904-1953, în care restaurantul a fost deschis, figurile celor trei proprietari succesivi ai localului; apoi, o cronică literară despre toți scriitorii – dintre cei mai renumiți – care deveniseră familiari acestor locuri: Hemingway, Dos Passos, Aragon, Drieu la Rochelle, Simenon, Céline, Mauriac și atâția alții; în fine, o formă de reminiscență familială, legăturile pe care părinții și bunicii mei le-au întreținut sau nu cu acest bistrou… Pe neașteptate însă, la sfârșitul cărții (și aici revin la întrebarea dumneavoastră) m-am surprins scriind această frază referitoare la „Mariniers”: „Era locul din insula Saint-Louis pe care tatăl meu nu-l frecventa”. Și dintr-o dată am avut revelația că acesta era adevăratul motiv pentru care am scris această carte, fără să bănuiesc acest lucru de la început. Pentru a merge acolo unde tatăl meu nu fusese fiindcă devenise, fără îndoială, un om tradiționalist și că nu i-ar fi trecut nicidecum prin minte să se aventureze într-un bistrou popular aflat la mai puțin de două sute de metri de casă, un bistrou ai cărui proprietari din vremea aceea erau de stânga, socialiști, progresiști, ceea ce el nu era nicidecum etc. Am scris această carte pentru a înțelege, de fapt, cine era el, regretând ceea ce el devenise. A fi adult, a deveni adult într-un sens, a te emancipa înseamnă, poate, a te desprinde oarecum de tatăl tău, a descoperi și a merge acolo unde el nu se duce. Dar nu vreau să insist prea mult asupra acestui lucru…
DB: Distanța care separă „Les Mariniers” de domiciliul dumneavoastră are o valoare simbolică, reprezentând în mod metaforic însuși cursul vieții dumneavoastră. Putem vorbi de prezența acestui bistrou ca de un „mit fondator” al propriei dumneavoastră istorii personale?
FV: Cred că, într-adevăr, cheiul Anjou unde familia mea s-a instalat în 1906, într-un apartament în care locuiesc și astăzi, ilustrează sau rezumă istoria familiei mele. Am dorit să văd ce se petrecea la celălalt capăt al cheiului, în bistroul „Rendez-vous des Mariniers”. Acest loc reprezintă ceea ce eu nu am putut sau nu am vrut să văd, când eram copil. Este locul pe care literatura – cel puțin cea pe care eu o scriu – are misiunea de a o explora, fără îndoială pentru a o înțelege mai bine înainte de a muri.
DB: În ce a constat munca de documentare pentru scrierea acestei cărți ?
FV: Am efectuat trei tipuri de cercetări: o cercetare literară, a tuturor urmelor scrise lăsate de scriitorii care au frecventat acest bistrou ai cărui proprietari au devenit pentru unii dintre ei o nouă familie – ceea ce a necesitat din partea mea numeroase lecturi sau relecturi, pagini și pagini de note. Nu insist asupra acestui lucru. O cercetare istorică, de asemenea, pe lângă Arhivele municipale ale Parisului, consultarea unor anuare comerciale, a unor registre ale recensămintelor populației pariziene – trebuie să mulțumesc aici tuturor celor care m-au ajutat, de la bibliotecari la arhiviști; în fine, o cercetare, dificilă, cu scopul de a-i regăsi pe ultimii urmași ale ultimelor două familii care au ținut acest bistrou, și aici soția mea a avut un rol decisiv, refăcând numeroase piste pentru a găsi persoanele de la care a adunat primele mărturii.
DB: Vorbind despre foștii proprietari ai acestui bistrou dar și despre persoanele din lumea literară și artistică care l-au frecventat, a le reda viață tuturor nu a fost, bănuiesc, un lucru ușor.
FV: Bineînțeles, ați înțeles, acest efort considerabil dedicat documentației trebuia apoi sublimat. Nu am scris un eseu încărcat cu note și referințe. Nu aceasta a fost ambiția mea. Am dorit să scriu o lucrare literară, personală, o poveste în care capătă viață o întreagă epocă, în care figurează scriitori, cel puțin pe timpul cât au fost legați de insula Saint-Louis și de acest decor, oameni pe care-i admir și pe care îi îndrăgesc și împreună cu care mi-ar fi plăcut să mă așez la masă la „Mariniers”, dacă m-aș fi născut cu o jumătate de secol mai devreme… Dar, pentru a-i face să retrăiască, a trebuit să citesc ceea ce ei scriau la vremea aceea, pentru a-i înțelege mai bine. Insist, nu este vorba aici de o lucrare savantă, universitară pe deasupra, o, Doamne, nicidecum! Așa cum spunea Céline, cititorul este ca un pasager pe puntea unui pachebot, trebuie să se delecteze, nu-l interesează să știe ce se petrece în cală, în sala mașinilor, nu trebuie să-l lași să-și arunce privirea în aceste locuri ale navei.
DB: Cine sunt scriitorii care au frecventat bistroul și cum le-ați redat viață? I-ați cunoscut pe vreunii dintre ei?
FV: Dintre scriitorii care au frecventat bistroul „Mariniers” n-am întâlnit aproape pe niciunul. Ei aparțin unei alte epoci, când „Parisul era o sărbătoare”, cum scria Hemingway. N-am inventat nimic, în schimb. Nu am romanțat nimic în această carte. Nu am reconstituit, de pildă, dialoguri false. Am vrut să scriu o poveste. O poveste în care să aduc pe scenă, dacă pot spune așa, propriile mele perplexități, în care să judec ceea ce este adevărat sau nu. Exemplul cel mai flagrant este cel al dineului la care au participat la „Mariniers”, în martie 1933, Céline, care la vremea aceea era un tânăr scriitor aureolat de gloria conferită de primul său roman, „Călătorie la capătul nopții”, și Mauriac, care era deja o glorie literară consacrată. Despre ce au vorbit acești doi oameni atât de opuși unul față de celălalt și pe care istoria îi va separa și mai violent încă? Nu știu. Dar cred că sunt destul de familiar cu opera și personalitatea lui Céline pentru a-mi putea da seama cum s-a petrecut întâlnirea lor. Despre aceste supoziții vorbesc…
DB: Ca un bun cunoscător al operei dumneavoastră – de la trilogia italiană, la saga familială, de la eseuri și până la romanele cu tentă polițistă – îmi permit să vă pun o întrebare mai personală: de unde vine teama dumneavoastră în fața timpului care trece și care vă împinge de fiecare dată „să ștergeți numărul anilor, să umpleți distanța dintre generații și să vă simțiți mai puțin singur sau mai puțin nefericit”?
FV: Aș prefera să las această întrebare sau acest răspuns cititorilor mei. Un scriitor, așa cum eu îl concep, așa cum am ambiția să fiu, este omul care face un pas alături, care se întoarce și explorează ceea ce este, ceea ce a fost, nu insist aici. Un scriitor, un romancier este oare în mod necesar în dezacord cu secolul în care trăiește? Nu știu. Trebuie, în orice caz, să-l privească fără indulgență. Numai că, a te închide singur timp de luni de zile, de ani uneori, într-un birou pentru a scrie, pentru a da viață unui univers mai mult sau mai puțin imaginar, este un lucru foarte ciudat. Dacă am fi fericiți, satisfăcuți de lumea care ne înconjoară, ne-am mai închide cum spuneam mai sus? A scrie este poate o formă de retragere, de căutare paradoxală a fericirii de a da viață unor ființe total imaginare sau nu, împreună cu care ți-ar plăcea să trăiești mai mult decât ai dori să o faci cu contemporanii pe care nu ești obligat să-i iubești peste măsură.
DB: Este aceasta o formă de a vă apăra în fața violenței istoriei, legat de sentimentul de culpabilitate resimțit în momentul venirii dumneavoastră pe lume, de istoria personală a tatălui dumneavoastră?
FV: Ceea ce am avut de spus despre tatăl meu, despre afecțiunea pe care i-am purtat-o întotdeauna, despre viața lui, despre orientările sale politice într-o perioadă pe care eu nu am cunoscut-o (m-am născut în august 1944), despre opțiunile sale… îmi este, desigur, permis să-mi spun cuvântul, fără a-mi aroga astfel dreptul de a deveni judecătorul sau procurorul oamenilor care au trăit în această perioadă tragică, care au fost nevoiți să facă față unor dileme cu care eu nu am fost confruntat, ar fi prea ușor; despre toate acestea am scris acum mai mult de cincisprezece ani în cartea „LʼAmi de mon père” [Prietenul tatălui meu]. Mă întorc însă la acest fapt de la o carte la alta. Urme despre aceste aspecte se găsesc, desigur, și în această ultimă carte. Nu voi parafraza deci ceea ce am scris deja pe ici, pe colea.
DB: Sunteți de acord să dăm romanului dumneavoastră subtitlul de „consolare literară” condusă de „alchimia cameleonică” a insulei Saint-Louis, enigmă pe care nici dumneavoastră nu ați reușit încă să o descifrați pe de-a întregul?
FV: Rețin cele două cuvinte care mi se par esențiale: consolare și enigmă. A scrie reprezintă într-adevăr o formă de consolare. Cartea „Au Rendez-vous des Mariniers” este într-adevăr o operă consolatoare, situată dincolo de memoria mea, acolo unde visez la improbabile și feerice consolări între tatăl meu și trecutul său. De unde, referința pasageră la teritoriul feeric reprezentat de satul de la „Brigadoon” din comedia muzicală cu același nume a lui Minnelli. Apoi, numele de enigmă. A scrie reprezintă, bineînțeles, și o formă de a te regăsi pe tine, de a pătrunde sau a încerca să te apropii de această enigmă, de această urzeală de contradicții din care este făcută propria personalitate a fiecăruia și la care psihanaliza oferă, în general, atât de puține și de sărace răspunsuri. Ne rămâne, din fericire, literatura, a cărei misiune nu este de a spune adevărul sau de a reda cu fidelitate realul (care adevăr, care real?), ci aceea de a nu minți, ceea ce nu este deloc același lucru…
Frédéric Vitoux, „Au Rendez-vous des Mariniers”, Editions Fayard, Paris, 2016, 320 p.
Copyright foto: Nicole Chardaire