CULTURA SPECTACOLULUI

Magic şi derizoriu pe insula femeilor

Roxana Pavnotescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 6 (562), 9 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-6-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_562_web.pdf

 

 

 

St. Ann’s Warehouse se defineşte ca un templu al artelor amplasat magnific pe malul lui East River, în Dumbo, cartierul artistic din Brooklyn. La orele serii, clădirea istorică (1915), ce a servit cândva ca depozit de tutun, priveşte la constelaţia de lumini a Manhattan-ului. Priveliştea deschide un spaţiu sacru în care „Luminile rampei”  şi „Luminile oraşului” se întrepătrund. Sala recent inaugurată este o gazdă confortabilă pentru teatrul de avangardă cu arhitectura sa simplificată de hangar, uşor configurabilă pentru a monta cele mai năstruşnice producţii.

Un eveniment special al acestei stagiuni este „Furtuna” pusă în scenă de teatrul londonez Donmar Warehouse în regia Phyllidei Lyold. Montarea face parte dintr-un proiect de amploare – Donmar Shakespeare Trilogy – ce cuprinde: „Iulius Cezar”, „Henric al IV-lea” şi „Furtuna”.

Phyllida Lloyd este regizoare de film, teatru şi operă, recunoscută prin manifestul său feminist materializat în producţii jucate în exclusivitate de femei. Trilogia propune inversarea ordinii instituite în lumea lui Shakespeare unde toţi actorii erau bărbaţi. Regizoarea motivează că rolurile feminine care pot fi jucate după o anumită vârstă sunt substanţial mai puţine. Demersul său artistic oferă oportunităţi de distribuire a femeilor în noi registre dramatice. În plus, e animat de ideea că piesele lui Shakespeare, atunci când sunt interpretate de un singur gen, emană o strălucire aparte, inerentă structurii lor intrinsece. O confirmă travestiurile, deghizările, închipuitele iubiri androgine, prezente în mai toate comediile. Regizoarea interpune o realitate fictivă între lumea audienţei şi cea a scenei. Şi tocmai această realitate unifică ideatic cele trei piese. Personajele acestei lumi în interimat, menită să aducă un alt nivel de înţelegere a operei, sunt deţinutele dintr-un penitenciar din Westchester. Ele îşi petrec timpul de detenţie cochetând cu arta dramatică în roluri care, metaforic, se apropie de condiţia lor şi le deschid oportunităţi de evadare prin artă. Insula din „Furtuna”  – ca spaţiu izolat unde Antonio şi trupa sa sunt întemniţaţi de Prospero – este un creuzet de creaţie, un perimetru magic al lumii ca teatru, transfigurat în realitatea închisorii. În aceeaşi măsură, Roma lui Cezar, privată de libertăţi, este asimilată unei închisori, în timp ce prinţul Hal din „Henric al IV-lea” se simte constrâns şi manipulat între responsabilitatea sa de sânge şi fărădelegile lui Falstaff.

Procesul artistic este laborios. În penitenciar, actorii şi personajele discută opera în căutarea unor similitudini între profilul eroilor prinşi în temniţele lor metaforice sau spirituale şi traumele celor care trăiesc ad litteram viaţa – ca închisoare. Personajele-actori ce aparţin realităţii ficţionale vor rămâne aceleaşi pe parcursul trilogiei. Configurarea caracterului, în multipla lui dimensiune de rol în instanţă al inter-realităţii şi rol-monadă al universului literar, presupune un joc ubicuu şi contextual. Dar tocmai această dedublare aduce originalitate montării, potenţând şarja ce rezultă din îmbinarea celor două surse de comic. Identificarea dintre personajele literare şi personajele-actori devine un act terapeutic pentru deţinutele ce se lansează în arta confesiunii şi încearcă o detaşare prin auto-analiză.

La intrare, o nişă cu cărţi poştale segregate pe roluri. Urmărind inscripţia din colţul fotografiilor, descoperi câte ceva din destinul personajelor reale ascunse în spatele personajelor-actori. Rolul principal al trilogiei este Hannah (după numele ei real, Judith Clark, condamnată la 75 de ani de detenţie) care joacă pe rând Brutus, Henric IV şi Prospero. Ea este interpretată de Harriet Walter, actriţă shakespeariană deţinând multiple premii pentru roluri principale cu Royal Shakespeare Company, Donmar Warehouse. Celor două roluri (Hannah şi Propero) li se adaugă şi cel al regizoarei (Phyllida), realizând această corespondenţă inversă între autor şi personajul ce pune în scenă realitatea creatorului său. Hannah conduce grupul dramatic al penitenciarului şi e un fel de mentor spiritual pentru deţinutele pe care le iniţiază în arta interpretativă. Ea este singura care va rămâne, nealterată în spaţiul îngust şi neconfortabil al conştiinţei, să-şi ducă mai departe detenţia şi povestea. În ultima scenă din „Furtuna”, celelalte personaje îşi vor dezbrăca uniformele în timp ce-şi iau rămas bun de la Hannah.

Spectacolul începe în stradă. La intrarea în teatru eşti reţinut de poliţişti care asigură intrarea unui şir lung de deţinuţi legaţi cu lanţuri. Spaţiul este amenajat ca un amfiteatru cu scena la mijloc şi înconjurat de un gard înalt de sârmă. În cele patru colţuri stau gardieni sugerând că atât scena, cât şi audienţa se află într-o închisoare. Singura recuzită e un pat de celulă şi un scaun înalt de arbitru, de unde Prospero îşi desfăşoară magia. Patul serveşte drept corabie cu două rânduri de pasageri – aşezaţi spate în spate – şi, la mijloc, Ariel – ca un catarg – dirijează corabia către insula lui Prospero. Din scaunul de arbitru, Harriet Walter se mişcă de la un rol la altul: Prospero ce conduce magic toată suflarea de pe insulă şi Hannah ce-şi urmăreşte cu satisfacţie elevele.

Structura pirandelliană a montării se desfăşoară pe trei niveluri concentrice: audienţa, atelierul de creaţie (închisoarea) şi scena. Pentru că nu au posibilitatea de-a porni în căutarea unui autor, personajele-actori au la îndemână cartea – opera ce-i va călăuzi imaginar în marile închisori ale spiritului. Cele două lumi ale închisorii reale şi ficţionale se suprapun, integrând  scenete din „Furtuna” cu momente din viaţa închisorii. Vestimentaţia alternează între uniforma cenuşie, haine pestriţe şi costume punk strident colorate ce îmbracă monştrii insulei, sugerând economia de mijloace din spaţiul celulei. Caliban cântă şi dansează acompaniat la chitară de Sycorax. Sebastian şi Trinculo, în costume estivale, transformă scena într-un musical cu efecte comice. O ploaie de baloane dirijabile se îndreaptă spre scenă cu reclame-video ce derulează lumea dezlănţuită din afara insulei sau închisorii. Un sfârşit apocaliptic reaşază personajele pe patul-corabie propulsat de ultima muncă a lui Ariel. În spaţiul cenuşiu şi gol al temniţei, Hannah citeşte, în timp ce Sycorax dă cu aspiratorul.

Ce aduce nou această viziune originală este dimensiunea temporală a unei inter-realităţi create în decursul a patru ani, alături de proiecţia ei diversificată în operă unificând diverse teme ale universului shakespearian.