CULTURA IDEILOR

Mintea care străpunge munţii

David Ilina

 

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 6 (562), 9 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-6-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_562_web.pdf

 

La sfârşitul anului trecut televiziunile au relatat despre o realizare inginerească de excepţie: tunelul Gotthard de 57 km ce străpunge Alpii elveţieni legând oraşele Zürich şi Lugano. Datele tehnico-economice ale celui mai lung tunel din lume evidenţiază un consum impresionant de resurse materiale şi financiare, dar mai ales de cutezanţă, hărnicie şi inventivitate omenească. O strălucită victorie în lupta nesfârşită a speciei noastre cu materia inertă, desigur nu cea mai mare şi, e de presupus, nici ultima.

Isprava constructorilor elveţieni m-a dus cu gândul la faimoasa distincţie propusă cândva de Sainte-Beuve între „inteligenţa-spadă” şi „inteligenţa-oglindă”, cea dintâi orientată spre acţiune, iar cea de-a doua spre contemplaţie sau „cunoaşterea de dragul cunoaşterii”, dar şi la acele pagini din „Evolution creatrice” [„Evoluția creatoare”] în care, pe la începutul secolului trecut, Bergson se referea la relaţia dintre „homo sapiens” şi „homo faber”.

Bergson lăuda capacitatea inventivă a omului, apreciind că „viaţa noastră socială gravitează în jurul fabricării şi utilizării instrumentelor artificiale”. Mai devreme sau mai târziu, transformările din domeniul uneltelor determină toate celelalte schimbări din societate, modul de viaţă şi chiar modul de gândire a grupurilor sociale, a indivizilor. Împotriva iluziei că lumea ideilor e autonomă în raport cu activităţile practice ale oamenilor, Bergson susţine că, la origine, gândirea răspunde nevoii de a înţelege, pe care o impune acţiunea omului, că inteligenţa umană e turnată în tiparul acţiunii. Desigur, gândirea poate accede la treapta speculaţiei, dar „speculaţia e un lux, pe când activitatea e o necesitate”. Bergson îşi încheie argumentarea dând câştig de cauză lui „homo faber”: „Dacă ne-am putea descotorosi de orice orgoliu, dacă – spre a ne defini ca specie – ne-am ghida după ceea ce preistoria şi istoria ne arată că reprezintă caracteristica stabilă a omului şi a inteligenţei, nu ne vom spune «homo sapiens», ci «homo faber». În fond, inteligenţa… este capacitatea de a fabrica obiecte artificiale, în particular unelte de făcut unelte, şi de a varia la infinit fabricarea lor”.

De multă vreme antropologia insistă asupra faptului că modul uman de a exista presupune aproprierea naturii prin inter-medierea tehnicii. Omul este singura fiinţă care a luat faţă de natură distanţa uneltei, în feluritele ei ipostaze, fie că e vorba de o ustensilă a muncii, de monedă ca mijloc de schimb sau de limbă ca mijloc de comunicare. Prin prodigiosul repertoriu de funcţii ce o caracterizează, cea mai originală, mai dibace şi mai performantă unealtă a omului a fost şi rămâne mâna. E motivul pentru care Henri Focillon i-a consacrat un superb eseu sub numele de „Elogiul mâinii” (1939).

Dar nu există aici, în acest tip de explicare a omului, pericolul de a cădea în ceea ce unii au şi numit „idolatria tehnicii”, „cultul uneltei”, „apologia acţiunii”? Julien Benda, un critic al lui Bergson, condamna ferm subordonarea gândirii faţă de acţiune. În faimoasa sa lucrare „Trădarea cărturarilor” el deplângea „triumful realismului asupra spiritualismului”. Cu mult înaintea lui, Heinrich Heine avertiza: „Ţine minte asta, trufaşule om care acţionezi, nu eşti altceva decât unealta neştiutoare a omului care gândeşte, care de multe ori, în smerită nemişcare, ţi-a făcut cele mai limpezi planuri de acţiune”. Să nu subestimăm puterea ideilor, aceasta e învăţătura pe care o desprindem din avertismentul poetului german. E un punct de vedere pe care omenirea civilizată l-a asimilat. Dar, am putea replica: nici să ne închipuim că ideile, prin ele însele, ar putea schimba ceva în lumea concretă. Avem argumente la fel de puternice pentru a respinge atât trufia omului de acţiune, cât şi trufia intelectuală a gânditorului solitar, care ar fi tentat să dispreţuiască acţiunea şi, o dată cu ea, pe omul de acţiune. Să ne ferim să plasăm în raport de opoziţie omul contemplativ şi omul de acţiune, gândirea teoretică şi cea aplicativă, aşa cum ne-a amăgit vreme îndelungată un mod simplist de a vedea lucrurile. În finalul pomenitului-elogiu, convins că mâna nu trebuie despărţită nici de corp, nici de gândire, Focillon, ne atenţionează la rândul lui: „Dar între gândire şi mână relaţiile nu sunt tot atât de simple ca acelea dintre un şef căruia i se dă ascultare şi un servitor docil. Gândirea formează mâna, mâna la rândul ei formează gândirea”. Truda e deopotrivă a mâinii şi a minţii.

Străpungerea Alpilor a fost neîndoielnic un act de îndrăzneală şi curaj. Dincolo de utilitatea economică, socială, strategică etc., ea are şi o valoare simbolică. Pentru helvetici, Alpii reprezintă acelaşi tip de provocare precum pentru olandezi pământurile smulse mării. Şi trebuie spus: oricât de exacte ar fi calculele, oricât de riguroase prospecţiunile şi analizele de laborator, oricât de puternice maşinile folosite, nu poţi fi absolut sigur de succes. Pentru omul făurar, se vădeşte din nou că tot ceea ce stă şi ceea ce nu stă în puterea noastră, trasând hotarul mişcător al libertăţii omeneşti, se joacă până în ultima clipă.

Îmi amintesc că, într-un scurt interviu televizat (printre ultimele acordate), Henri Coandă ne sugera să rostim cuvinte de laudă nu atât pentru artefactele în sine, oricât de ingenioase şi uluitoare ar fi ele prin performanţele sau utilitatea lor, cât mai ales pentru mintea capabilă să conceapă şi să pună în operă astfel de „minuni”. Uitarea sau ignorarea autorului e nefirească şi nedreaptă de vreme ce în „spatele” oricărei creaţii se află totdeauna un creator (individual sau colectiv) şi că nu putem vorbi de creaţie fără creator.

Mintea iscoditoare şi inventivă e zestrea noastră cea mai de preţ. La o adică, folosindu-se de uneltele pe care tot ea le-a creat, mintea poate să străpungă munţii, oricât de semeţi ar fi ei.