CULTURA IDEILOR

Portretul filosofului la tinereţe

Ştefan Afloroaei

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 6 (562), 9 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-6-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_562_web.pdf

 

Este memorabilă, cred, povestea tânărului învăţăcel despre care vorbeşte Cantemir în prima parte din „Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte”. Sub imaginea alegorică a acestuia, autorul se recunoaşte pe sine atunci când, în jurul vârstei de 25 de ani, era decis să publice o carte neobişnuit de ambiţioasă. Ar fi dorit să vorbească, în definitiv, despre cele şase zile ale Creaţiei şi devenirea celor create, despre căderea şi salvarea omului, timp şi veşnicie, viaţă şi „forma împătrită a lucrurilor”, providenţă şi voinţa liberă, bine şi rău, soartă şi rânduială a celor existente. În faţa acestor adevărate enigme, se vede asemeni unui pictor temerar care caută să zugrăvească un chip de nezugrăvit. Or, după mai multe încercări, îşi dă seama că aşa ceva e zadarnic, fiind decis să renunţe cu totul.

Însă, pe neaşteptate, îi apare în faţă un bătrân înţelept care îl numeşte „fiu” şi caută să-i redea încrederea în sine (17)[i]. Dialogul purtat cu acesta este elocvent pentru ce a însemnat altădată, în mediul răsăritean, relaţia dintre un maestru spiritual şi discipolul său. Bătrânul ar fi putut să-l oprească din acea încercare, ca să nu-şi mai irosească atâtea energii în zadar. Nu face însă acest lucru, chiar dacă venise spre a-l elibera de marile iluzii ale prezentului („primejdiile din prezent ale vedeniilor”) (19). Îl lasă mai întâi să vadă singur că „sunt schimbătoare toate întâmplările şi faptele supuse timpului”, că, în fond, nu orice este cu adevărat real. Viziunea care i se îngăduie acum este impresionantă. „Atunci eu, ridicându-mi privirea […], pe dată am văzut că toate fuseseră schimbate într-o altă stare. Acolo unde mai înainte fuseseră corăbii cu corăbieri, acum era un câmp cu oşteni, iar unde fuseseră munţi înspăimântători şi povârnişuri abrupte, se vedeau acum transformate într-o genune înfricoşătoare şi foarte adâncă. Tot aşa, cei pe care îi priveam mai înainte chemaţi la război şi pustiire, mai apoi erau adunaţi la petreceri şi ospeţe, unii chiar se sărutau, îmbrăţişându-se ca nişte fraţi, iar alţii, aruncându-şi uneltele menite să rănească şi potolindu-şi neînţelegerile, se îndeletniceau acum cu sacrificiile, sărbătorile şi ceremoniile sacre. În cele din urmă, vaierele acelea furtunoase şi strigătele se transformau încântător în versuri bine rânduite şi în cântece cu sunet plăcut” (18).

După ce-i oferă această cutremurătoare viziune, îl îndeamnă să se întoarcă spre sine şi să-şi povestească propria suferinţă, să recunoască boala care ajunge primejdioasă tocmai pentru că e ascunsă. Vorbind despre sine, tânărul recunoaşte că dintotdeauna s-a văzut atras de ştiinţe, dorind să descrie cam tot ce a putut fi omeneşte cunoscut până atunci. A lucrat asemeni unui pictor plin de cutezanţă, care caută „neîncetat să înfăţişeze felurite imagini ale feluritelor istorii”, însăşi memoria veacurilor şi faptele atâtor generaţii. A fost încrezător în puterile minţii lui şi ale ştiinţei învăţate. A dorit chiar să lase deoparte arta mai veche, ştiinţa altora, spre a putea semna doar cu numele lui ceea ce pictează. Pe drumul mare al ştiinţei, dar cumva independent de cei vechi, s-a voit un adevărat înnoitor („începe un lucru/ îşi spune singur/ pe care să-l semnezi numai cu numele tău, care să te recunoască doar pe tine ca autor, inventator sau măcar înnoitor”) (22). Ajunge să conceapă singur „ceva paradoxal şi aproape nemaipomenit în vremurile moderne”, spre a-l zugrăvi în culori măreţe, uimitoare. Însă noua încercare avea să devină în cele din urmă de netrecut, istovitoare.

Înţelesul bolii de care suferă i-l descoperă bătrânul însuşi, prin ceea ce îi spune imediat. „Meşteşugul tău, fiul meu, dezvăluie că şi tu eşti din categoria celor vechi care se luptă zadarnic. Ei, pentru o glorie deşartă şi plină de ambiţie, au dăinuit bătându-se unii cu alţii, ucigând, ucişi, rănind, răniţi şi învingători, învinşi…”. Aşadar, omul noii epoci nu se deosebeşte în toate privinţele de cel al epocii vechi. Ca şi acela, este atras de propria glorie, prins în confruntări violente şi fără de sfârşit. Spre deosebire însă de acela, se refugiază cu totul în ştiinţele experimentale şi analitice („Căci toţi înţelepţii acestui veac recunosc cu glas amplu că ştiinţa muritorilor porneşte pe de-a-ntregul de la simţuri şi de la principii de nedemonstrat”). Caută în aceste ştiinţe adevărul originar, însăşi salvarea omului în istorie. Tocmai aceasta ar fi „boala ştiinţei profane” (cum ne anunţă aici un subtitlu): credinţa exclusivă şi nemăsurată în simţuri şi în raţiunea umană (23). Ea ignoră, cu aceasta, „ştiinţa pură şi simplă a învăţăturii (care nu putuse fi decât una singură) de dinainte de cădere” (24), altfel spus, căderea însăşi, limitele constitutive făpturii omeneşti.

Aş înţelege de aici că portretul pe care îl zugrăveşte tânărul deocamdată este de fapt un autoportret în stil modern. A voit să picteze un chip mai presus de cel omenesc, însă o face cu privirea orientată doar către cele omeneşti, către ceea ce poate fi reprezentat sensibil şi logic. A conceput pentru sine „ceva paradoxal şi aproape nemaipomenit”, ca să poată semna lucrarea cu numele lui. El pictează chipul celui care, atras de imaginea nouă a ştiinţei, nu mai vede nimic dincolo de cele omeneşti şi de sine.

[i] Voi cita după traducerea recent realizată în română de Ioana Costa, pentru volumul Dimitrie Cantemir, „Opere filosofice”, în curs de pregătire la Editura Academiei Române, indicând în text, între paranteze, pagina din varianta în limba latină.