CULTURĂ ŞI SOCIETATE
Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA
“…şi au pişcat clasa muncitoare…”
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 6 (562), 9 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-6-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_562_web.pdf
De pe munte, cobora o străduţă cu câteva case, pe-o singură parte. Pe partea cealaltă curgea un râu. Localnicii numeau asemenea drum „şicator”, probabil o traducere din cele câteva limbi care se vorbeau acolo, în partea de nord a Apusenilor. Era prin anii 1955 şi noi, copiii, eram duşi la fiecare sfârşit de săptămână pe şicator, la căminul cultural. O sală improvizată, cu scaune aranjate în rânduri strânse, cu un podium pe care se ţineau cuvântări şi dansam noi, echipa de dansuri populare a şcolii. (Peste zeci de ani, ocupându-mă de teatru, mi-a plăcut totdeauna să-mi amintesc şi să le povestesc celor cu care lucram, că acolo, la căminul cultural de pe şicator, am văzut primul spectacol. Și în acest spectacol juca… doamna Lucia Sturdza Bulandra. Venise deci trupa celui mai prestigios teatru cu trenuleţul care intra în târg cu spatele, fiindcă nu avea unde întoarce, localitatea fiind cap de linie. Dormise prinţesa, la vârsta ei matusalemică, prin cine ştie ce cameră de hotel improvizat, dar, cel puţin mie, dacă nu şi multor altora, ne deschisese pentru toată viaţa o uşă spre cultura în timp real, spre mirajul scenei).
Tot la căminul cultural de pe şicator se ţineau şi cuvântările politice. Maestru era un localnic, cu puţină ştiinţă de carte, dar cu mult elan. Se înfierbânta rău de tot. Vremurile erau grele, se începea conform indicaţiilor orice conferinţă cu „situaţia internațională” şi se făceau referiri la evenimentele curente. Era supărat activistul, cerea atitudine. De intervenţiile lui ne mai aducem aminte şi acum, de câte ori ne întâlnim, cei care am avut prilejul să-l ascultăm. „Bandiţii de fascişti anglo-americani”, ţipa el, „au trimis arme cu bacterii în Coreea, vasăzică au trimis ţânţari, ca să pişte clasa muncitoare, vasăzică în ce are mai scump Coreea…”.
Generaţia mea a trăit, deci, epoca deplinelor confuzii, când anglo-americanii erau fascişti, fiindcă aparţineau celuilalt bloc politic, când armele bacteriologice erau ţânţari şi clasa muncitoare era tot ce e mai scump pe lume. Credeam că nu vom mai apuca niciodată asemenea vremuri, credeam – după ce la maturitate am plâns de bucurie la căderea Zidului de la Berlin – că noi şi copiii noştri vom trăi într-o epocă fără ziduri, credeam că nu vom incrimina pe nimeni dacă se roagă unui alt dumnezeu, că nu-şi va mai părăsi nimeni forţat ţara şi locul.
Ieri am citit în ziar că în ultima noapte au fost salvaţi din Mediterană 1.000 de refugiaţi. Nu unul, nu 10, ci 1.000. Și nu în decurs de un an, ci în decurs de o noapte. Să spunem că a fost o noapte de excepţie, că în alte nopţi trec Mediterana nu 1.000, ci 500. Dar ei trec noapte de noapte. Interesant este însă că despre cei 1.000 de salvaţi ziarele au scris doar în treacăt. Știrea zilei a fost decretul semnat la Casa Albă, prin care nu mai erau primiţi în America emigranţii din 7 ţări musulmane. Apoi s-a scris despre protestele din câteva ţări, despre vorbele învăluite ale câtorva lideri politici (nici aşa, dar nici altminteri, vorba lui Caragiale). De la protestatari afli lucruri de o incoerenţă şi o confuzie totală. Pe aeroporturi stau musulmani cu green card, musulmani care lucrează pentru armata Statelor Unite, copii născuţi şi crescuţi în State, de părinţi naturalizaţi, care au plecat la studii în alte ţări şi acum nu se mai pot întoarce acasă. Ceea ce mi se pare însă cel mai interesant este că decretul este dat împotriva terorismului şi restricţia are valabilitate… trei luni. Adică, să sperăm că se rezolvă problema terorismului în trei luni?
Nu „dacă”, ci „când” – declara într-un interviu purtătoarea de cuvânt a unui for politic belgian întrebată despre perspectiva atacurilor teroriste din ţara ei. Nu se îndoia deci nicio clipă că ele vor avea loc. Și judecata ei mi se pare sănătoasă, având în vedere câtă ură se adună sub ochii noştri pe lume, ură pe care nu ne pricepem sau nu vrem s-o neutralizăm. Dacă fiecare dintre refugiaţii salvaţi din Mediterană mai are doar un singur aparţinător, dacă fiecare dintre cei care zac prin lagărele de refugiaţi cu statut incert sau dintre cei care dorm sub cearceafuri acoperite de zăpadă pe străzi au în ţara lor un singur membru de familie care le poartă de grijă, dacă fiecare dintre cei care stau pe aeroporturi, blocaţi de ultimul decret sau priponiţi cine ştie pe unde (trei luni?), fără a mai avea dreptul de a se restabili la adresa lui, mai are pe cineva care îi împărtăşeşte drama, atunci nu putem decât să ne cutremurăm de câtă animozitate pluteşte deasupra capetelor noastre. Se va putea oare anula atâta ură în cele trei luni ale decretului? Se va anula oare pericolul de terorism în acest răstimp?
Și oare cât înţelegem din ceea ce se întâmplă? Cât înţelege omul de rând de pe această planetă în pericol? Dacă citesc comentariile la diverse articole politice (şi fac acest lucru cel puţin în cazul presei din România, fiindcă mă interesează ce se gândeşte în ţara mea), mă trezesc într-o stare de confuzie ca pe vremea bandiţilor de fascişti anglo-americani. Un comentator e de partea decretului, fiindcă – scrie el (cu multe greşeli de ortografie) – „societatea islamică nu a creat nici artă, nici ştiinţă”. Un altul spune că vinovat de conflict este Soros şi alţi neo-marxiști (!!!). Cu ifos filozofic, un al treilea comentator scrie că, de fapt, tot răul se trage de la Şcoala Filozofică de la Frankfurt (vai de capul lor!). Mă întreb, în aceste condiţii, de câte luni ar putea fi nevoie pentru a eradica prostia pe glob?