CULTURA POLITICĂ

Cronica diplomatică

Ucraina revine în actualitate

George Apostoiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 6 (562), 9 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-6-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_562_web.pdf

 

 

 

Din ianuarie, la graniţa dintre Ucraina şi Rusia au fost reluate incidentele armate şi manifestaţiile violente de stradă. Morţi, răniţi, deznădejde. Întâlnirea Mogherini-Lavrov arată gradul înalt de preocupare pe care Uniunea Europeană o manifestă faţă de recrudescenţa ostilităţilor ruso-ucrainene. La sfârşitul săptămânii trecute, preşedintele Petro Poroşenko a avut o convorbire telefonică cu preşedintele Trump. În cunoscutul limbaj de lemn, miliardarul-preşedinte ucrainean a declarat că ,,părţile şi-au manifestat profunda nelinişte privind escaladarea violenţei şi deteriorarea situaţiei umanitare”. În declaraţiile oficialităţilor americane se precizează că miliardarul-preşedinte american a promis ,,să coopereze cu Ucraina, Rusia şi toate părţile implicate pentru a ajuta la restabilirea păcii de-a lungul frontierei (ruso-ucrainene, n.n.)”.

Aşadar, Ucraina revine în actualitate cu tot potenţialul conflictual instalat în relaţiile sale cu Rusia. Înţelegem că vechea strategie a Kievului de a câştiga simpatia Occidentului prin dispoziţia de aliniere la valorile democraţiei este completată cu apeluri la ajutor în faţa agresorului. Este posibilă acordarea acestuia înainte de reconfigurarea raporturilor dintre Statele Unite şi Rusia? Mă îndoiesc şi nu-l întrezăresc nici după. Episodul anexării militare a Crimeii lasă puţine speranţe. În cartea „Crimeea schimbă lumea”, publicistul Corneliu Vlad analizează cauzele şi condiţiile crizei ucrainene. Stinsă din prudenţă, aceasta a lăsat în urmă ambiguităţi şi complicaţii majore. Cei care s-au bucurat de statu-quo-ul intervenit tacit se văd contrazişi de noile evoluţii din sud-estul Ucrainei.

 

Conflictele sunt o fatalitate?

Ce au urmărit marii regizori ai piesei jucate pe scena Ucrainei? Să-i aducă pe ucraineni pe calea democraţiei sau să-i folosească în jocurile de putere? Răspunsurile sunt diferite şi contradictorii. La summit-ul NATO de la Bucureşti, din 2008, Germania şi Franţa s-au opus deschis unei eventuale aderări a Ucrainei la Alianţă. Fără aliaţi, drama ucraineană nu a mai putut fi evitată. ,,O intervenţie militară a NATO în Ucraina, adusă la un moment dat în discuţie, ar fi fost de domeniul purei fantezii”, scrie Corneliu Vlad. Acordul de asociere cu UE şi Parteneriatul estic pentru Ucraina, Georgia şi Republica Moldova, care ar fi deschis calea cooperării instituţionalizate, au eşuat şi ele. Kievul s-a trezit suspendat pe o sârmă sub care nu se afla plasă de siguranţă. Kremlinul a complicat situaţia cerând Ucrainei (ca şi Republicii Moldova şi Georgiei) să opteze între Moscova şi Bruxelles. Din acel moment, nimic nu mai putea fi gândit în perspectivă. Tactica i-a permis Moscovei să stopeze expansiunea UE spre Est, aşa cum reuşise, cu complicitatea Germaniei şi Franţei, să oprească şi extinderea NATO. S-a jucat, apoi, un fel de ,,poker mondial” pe seama ucrainenilor, ceea ce i-a facilitat Moscovei anexarea Crimeii. Critica şi sancţiunile economice împotriva Rusiei, care au urmat anexării, au izolat echipa lui Putin, dar nu i-au influenţat strategia. Este veche naivitatea occidentalilor de a raporta un fenomen politic sau social la ideologie (teren pe care i-au învins pe Gorbaciov şi Elţîn) şi de a nu lua întotdeauna în serios meteahna imperială a ruşilor de a recurge la agresiuni militare. Moscova şi, în primul rând, Putin ,,reproşează Occidentului şi instituţiilor sale că, prin politicile lor neloiale, au profitat de vulnerabilitatea internă şi externă a Rusiei post-sovietice, de debusolarea, incompetenţa, slăbiciunile sau trădările unor lideri care s-au perindat la Kremlin”. În concepţia echipei lui Putin, o nouă zonă câştigată prin extinderea Uniunii Europene şi NATO ar conduce la micşorarea cordonului de siguranţă al Rusiei, asigurat, deocamdată, de neutralitatea fostelor republici sovietice. În cazul în care acest cordon cade, recursul la armată este iminent. Cazul Statelor Baltice nu mai poate fi repetat, spun ruşii.

 

Obiective precise

Reacţia Kremlinului, afirmă Corneliu Vlad în „Crimeea schimbă lumea”, este ,,fulgerătoare, decisivă, fără drept de apel ori de câte ori apreciază că zona de influenţă şi interesele Rusiei sunt ameninţate”. Într-un astfel de raţionament se găsesc motivele politicii agresive a Moscovei. Kremlinul tulbură apele în statele ex-sovietice prin conflicte mai mult sau mai puţin la vedere, aşa cum s-a întâmplat în Republica Moldova, Georgia şi Ucraina. ,,Preşedintele Putin a reafirmat în mod public şi cât se poate de explicit… dreptul Rusiei de a «reintegra spaţiul sovietic» şi a respins presiunea străină pentru a încetini integrarea (Ucrainei, n.n.) în structurile euroatlantice”, scrie Corneliu Vlad.

Strategia Moscovei se bazează pe autodeclaratul ,,sindrom al cetăţii asediate”. Doctrina Putin, se arată în „Crimeea schimbă lumea”, „s-a identificat – ca teorie şi acţiune – cu demersul de recâştigare a poziţiilor pierdute de statul sovietic începând din 1991 pe teren economic, politic şi geostrategic”. Pentru asta, Rusia atacă şi contra-atacă în scopul refacerii imperiului de altădată. ,,Criza ucraineană, finalizată prin anexarea Crimeii, ar fi putut duce la un nou război mondial”. Nu s-a ajuns decât la ruperea Ucrainei. În plus, Kievul s-a procopsit cu mărirea vulnerabilităţii sale economice, sociale şi etnice.

Morala: pentru Occident, o relaţie calmă cu Rusia este mai profitabilă economic decât un efort de ocrotire a unei Ucraine dezbinată şi aflată în conflict militar cu marele său vecin, frate în istorie şi în năravuri.