CULTURA IDEILOR
Ultima libertate a imaginaţiei
Horia Pătraşcu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 6 (562), 9 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-6-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_562_web.pdf
Sentimentul de pierdere ireparabilă semnifică o alterare patologică a proiectivităţii – trăsătură fundamental umană. Pierderea este de fapt a libertăţii creatoare a imaginaţiei, aceea care face ca trecutul să se reinstituie ca viitor.
Imaginaţia transformă ceea ce s-a consumat în posibilitate. Imaginaţia este un atelier al minţii noastre unde vechiul se preschimbă în nou, materia în material, „a fost” în „va fi”. Între depozitul memoriei şi atelierul imaginaţiei există o voioasă şi haotică întrepătrundere, memoria înaintează în imaginaţie, se amestecă cu ea, îi stă mereu în apropiere şi la dispoziţie. În acest atelier – tunel săpat prin ireversibil – amintirea devine speranţă, iar „dejectio” renaşte ca „projectio”.
Pe măsură ce îmbătrânim şi sfera de acţiune ni se restrânge (acestea fiind legile societăţii actuale, pe lângă cele ale naturii… actuale), imaginaţia este demisă din funcţia sa firească, aceea de a crea imagini noi pornind de la imagini trecute şi este pusă în totală subordonare faţă de memorie, memorie ce ar fi trebuit să o slujească.
Libertatea imaginaţiei este drastic ofensată căci, în mod natural, aceasta depăşeşte limitele prezentului şi ale trecutului, ale percepţiei, cât şi ale amintirii. Imaginaţia foloseşte amintirile în sensul unei reprezentabilităţi neîncercuite şi mereu revocabile. Dar iată că imaginaţia este tot mai mult constrânsă să nu depăşească limitele memoriei, să-şi restrângă puterea de re-prezentare la ceea ce a fost deja prezent şi în forma în care a fost prezent. Meşterul făurar al minţii noastre, imaginaţia, retrogradează la statutul unui simplu magazioner, căruia nu i se cere decât să păstreze ceea ce are în dotare. Și, deşi tot trecutul nostru este întreg aici, pe rafturile şi în sertarele memoriei noastre, noi avem, mereu mai pronunţat, sentimentul fatalei, ireparabilei pierderi, căci pierderea este, cum am spus-o, a libertăţii imaginaţiei noastre creatoare, aceea de a „viitoriza” trecutul. În mod curios, trecutul era menţinut proaspăt şi viu tocmai de puterea imaginaţiei de a-l folosi şi de a-l schimba, de a-l reitera. Fără această putere, trecutul se învecheşte, iar noi ne simţim tot mai depărtaţi şi înstrăinaţi de el, simpli registratori ai faptelor unor vieţi ce putea fi a oricui. Imaginaţia se vede adusă în situaţia unui Pământ ce s-ar roti – în condiţiile unei subite inversiuni a legii gravitaţiei – în jurul Lunii sale.
Din afară vedem doar un bătrân care repetă – de zeci, de sute de ori – aceleaşi lucruri. Înlăuntru său este imaginaţia, înlănţuită, ce priveşte, neputincioasă, spre atâtea nepreţuite daruri ale Mnemosyne-i, daruri cu care ea nu mai poate face nimic, daruri care – cum vede cu amărăciune, în ciuda sublinierilor repetate, a emfazei şi a retorismului – nu sunt pentru ascultătorii plictisiţi decât deşeuri, resturile nefolositoare lăsate în urma ei de o viaţă, de orice viaţă…
Dacă această disfuncţie specifică senectuţii, repetitivitatea, se lămureşte prin punerea imaginaţiei în imposibilitatea de a se bucura, creativ, de datele memoriei, cum se explică o alta, sesizabilă tot la vârsta bătrâneţii, amnezia? De fapt, cele două sunt mult mai legate între ele decât ne-am putea aştepta. Repetitivitatea precedă, anunţă şi însoţeşte o vreme amnezia, uitarea.
Când imaginaţia se manifestă liber, uitarea este doar negativitatea implicată în orice act – în sine pozitiv – al selectării, eliminarea indispensabilă oricărei alegeri. A crea înseamnă a îndepărta o infinită cantitate de materie – aici şi acum inutilă. Uitarea nu-i este deloc străină imaginaţiei, s-ar putea spune chiar că „uitarea” este un procedeu al său şi, pe de altă parte, că o imaginaţie suferindă este cauza suferinţelor memoriei. Ce se întâmplă, aşadar, când puterea activă, pozitivă, creatoare a imaginaţiei încetează – din motivele amintite mai sus sau din altele: boală, izolare, diferite traume – şi aceasta priveşte, ca paralizată, complet pasiv spre infinitul inutil al memoriei sale? Imaginaţiei îi rămâne numai uitarea ca singură forţă şi armă a sa prin care-şi mai poate manifesta libertatea, căci libertatea este un instinct de neoprit al imaginaţiei.
Imaginaţia nu poate îndura să fie captivă memoriei. Ea ripostează faţă de această nefirească cădere în servitute, manifestându-se exclusiv negativ, ca eliberare de sub constrângerea trecutului inşanjabil. Cum cea mai elementară formă de răspuns la ceea ce vrea să mă distrugă este încercarea de a-l distruge, „libertatea” imaginaţiei se manifestă ştergând una după alta amintirile care o încercuiesc, rupând lanţurile pe care i le impune această memorie hipertrofiată, tiranică. Meşterul transformat în magazioner aruncă în foc tot ceea ce nu mai poate folosi – şi nimic nu mai poate folosi –, aruncă toate lucrurile de pe etajerele memoriei – după ce, o vreme, a încercat, fără succes, să le vândă altora.
Astfel, eliberându-ne întru o goală nemărginire, contemplăm cu ochii pironiţi într-un colţ, ceas după ceas, nimicul ce va să fie.
Amnezia este ultimul act liber al imaginaţiei.