CULTURA ANTROPOLOGICĂ
Rubrica Arhipelagul muzeelor
Muzeele naţionale europene de istorie: un şantier perpetuu
Virgil Ştefan Niţulescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf
Aşa după cum, poate, era firesc, ideea de „muzeu naţional” a apărut în secolul al XIX-lea, adică, în secolul naţiunilor. Atunci au apărut şi teatrele şi bibliotecile naţionale. Țări precum Spania, Regatul Unit ori Franţa, care nu s-au „inventat” ca naţiuni acum două secole, nu au avut nevoie de aceste instituţii, care să le sprijine identitatea naţională. România a fost una dintre ţările care a resimţit această necesitate, chiar înainte de a fiinţa ca stat. Aşa după cum am mai spus în paginile revistei, primele muzee naţionale au fost înfiinţate mai întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti, în 1834.
În secolul trecut, muzeele naţionale s-au diversificat. Au apărut muzeele de ştiinţe ale naturii, de artă, de istorie, de etnologie. În România ultimelor decenii termenul „naţional” a căpătat o conotaţie diferită de cea iniţială, fiind asociat, mai degrabă, importanţei instituţiei, decât ideii de a reprezenta un tezaur cultural aparţinător întregii naţiuni.
Dar, aşa cum am spus, am mai avut ocazia să discut despre aceste lucruri. Ceea ce mi se pare interesant astăzi este dimensiunea pe care muzeele naţionale – şi cu deosebire cele de istorie – o capătă într-o Europă frământată de schisme şi de ameninţări sociale.
Nu cu mulţi ani în urmă, un proiect de cercetare finanţat de Comisia Europeană s-a încheiat cu rezultate foarte interesante. Proiectul Eunamus a dovedit nu doar importanţa muzeelor naţionale ca tezaurizatori ai patrimoniului cultural naţional, ci şi rolul lor social, pregătind naţiunile pentru stabilitate, într-o epocă a schimbărilor bruşte şi, adeseori, dureroase. Desigur, pentru asta, muzeele însele trebuie să îşi asume acest rol, să înţeleagă faptul că nu sunt doar nişte săli de depozite şi de expoziţii, ci, în aceeaşi măsură, forumuri de discuţie. Tocmai în acest scop, muzeele trebuie să fie pregătite să aibă uşile deschise pentru toate categoriile de cetăţeni: nu doar pentru cei cu dare de mână şi nu doar pentru cei care au absolvit – măcar – trei ani de facultate în sistem Bologna. Muzeele naţionale (şi, evident, mă refer, mai ales, la cele de istorie) ar trebui să ofere vizitatorilor o cale de înţelegere a trecutului care să îi facă să privească prezentul cu înţelegere şi toleranţă. În mod evident, momentele de istorie contemporană, mai ales, sunt marcate de conflicte între ţări. Modul în care aceste momente sunt prezentate în muzee este, adeseori, unul care se poate dovedi anacronic. Din păcate, multe muzee şi-au păstrat un ton al discursului muzeal demn de Războiul Rece. Cum vrem să construim Europa? Asta este o întrebare la care muzeele de istorie, mai mult, poate, decât oricare alte instituţii de cultură, ar trebui să răspundă.
De mulţi ani de zile, se încearcă edificarea, la Bruxelles, a unui muzeu al istoriei europene; nu un muzeu european de istorie, ci unul care să privească istoria continentului într-un mod cât se poate de neutru. Casa Istoriei Europene are, în sfârşit, după mulţi ani de amânări, o dată fixată pentru inaugurare: 6 mai 2017, în clădirea Eastman, din frumosul parc Léopold din Bruxelles. Sunt unul dintre cei care aşteaptă, cu nerăbdare, să vadă expoziţia permanentă a acestui muzeu european, la realizarea căruia au contribuit, după cerinţe, şi muzee româneşti. Din câte ştiu, expoziţia permanentă se va axa pe istoria ultimelor două secole, aşadar, pe istoria naţiunilor europene! Dar, până atunci, să vorbim despre muzeele existente.
Majoritatea muzeelor sud-est europene, mai ales, înfăţişează nu doar o istorie conflictuală (aşa cum a şi fost), ci şi, mai degrabă, o istorie care continuă să îndemne la conflicte. Istoria este privită strict subiectiv, ba, uneori, justifică cele mai cumplite orori ale trecutului, numai pentru că au fost comise „de partea bună” a baricadei.
Din păcate, muzeele naţionale de istorie din România sunt, încă, în şantier. Marile expoziţii permanente lipsesc. Redeschis anul trecut, Complexul Naţional Muzeal „Moldova” nu a vernisat, în Palatul Culturii, şi o expoziţie permanentă de istorie. Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei mai are, încă, mult, până la redeschidere. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie se concentrează pe istoria Dobrogei, în pofida numelui său, şi pe cea antică. Și celelalte muzee naţionale de istorie – atâtea câte sunt – au, mai degrabă, o viziune legată de regiunea istorică în care au apărut, lucru care este şi firesc: nu ne dorim să se mai repete perioada de acum 35-40 de ani, în care expoziţiile păreau trase la şapirograf. Cea mai importantă expoziţie va fi, fără îndoială, cea a Noului Muzeu Naţional de Istorie a României. Din păcate, investiţia, care va costa cel puţin 100 de milioane de euro va fi întârziată. După un concurs iniţiat foarte bine, juriul, format, în majoritate, din arhitecţi, a neglijat punctul de vedere al muzeografilor. Conflictul mocnit dintre cele două tabere a dus, până la urmă, la anularea procedurii de atribuire a proiectului, astfel încât ne-am întors la momentul din toamna anului 2015, când concursul abia se pregătea. Oricum, pe fond, Muzeul trebuie să rezolve grava problemă a găsirii unui spaţiu de relocare, suficient de mare pentru a găzdui depozitele uriaşe ale instituţiei şi, în plus, are nevoie de asigurarea unei finanţări care, aşa cum rezultă din previziunile bugetare pentru anii 2018-2020 nu s-a avut în vedere. Ca unul care a fost nemulţumit de toate proiectele declarate câştigătoare, inclusiv de cel pentru care se pornise procedura de achiziţie publică, nu regret decizia Muzeului de a ne întoarce la punctul zero. E preferabil să măsurăm de mai multe ori şi să tăiem o dată, dar bine.