CULTURA ECONOMICĂ

Nimic mai desuet decât discuţia „în cunoştinţă de cauză”

Teodor Brateş

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf

 

Este greu (chiar imposibil, dacă ne gândim bine) să se identifice – măcar în linii generale – reacţiile nespecialiştilor la toată tevatura provocată de bugetul naţional pe anul în curs. Cum, însă, mai toată lumea a înţeles că este vorba despre bani, se poate emite ipoteza că tocmai acest fapt explică de ce interesul public faţă de respectiva temă s-a ridicat la cote fără precedent. Ce ar rezulta de aici, din perspectiva „culturii economice”?

 

Excesul de calificative şi deficitul de argumente

Principalele critici la adresa „construcţiei bugetare” pe 2017 vizează – ca să spun aşa – temeliile acesteia, şi anume o pretinsă „iluzie statistică”. În sensul menţionat se evocă estimarea Comisiei Naţionale de Prognoză (CNP) privind o posibilă creştere a produsului intern brut (PIB) de 5,2%. Or, din start, avem de-a face aici cu o eroare impardonabilă. Statistica – de când există ea, încă din secolul al XVII-lea – se ocupă doar de trecut şi, în unele cazuri, de prezent. În niciun caz, de viitor. Aşa că, formula cu „iluzia statistică” este, cel puţin, aiuristică. Pe fond, însă, contestarea datelor oferite de CNP la 20 ianuarie 2017, exact pentru finalizarea proiectelor de buget pe anul în curs, prin recursul la sintagme de genul „supraevaluare” ori „subevaluare”, nu are nicio relevanţă atât timp cât nu este susţinut cu argumente de ordin ştiinţific.

Pentru a ne da seama de amploarea şi profunzimea studiilor şi cercetărilor care duc la conturarea prognozelor macroeconomice, cred că este suficient să precizez că se operează cu peste 3000 de termeni de specialitate. Între altele, se iau în calcul caracteristicile binare (adică alternativele), grupele, clasele de indicatori, până şi… incertitudinile care privesc atât măsurătorile, cât şi elementele de ordin calitativ. Nu neg posibilitatea ca, în estimările CNP, să se fi strecurat erori. Dar, dacă acestea nu sunt identificate, atunci – vorba lui Moromete – „pe ce vă bazaţi”, domnilor, când vorbiţi despre „nerealismul” bugetelor pe anul 2017?

 

„Dacă tot ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur ţi se par cuie”

Până la a da un răspuns cât de cât credibil, am recurs la una dintre legile lui Murphy. Reamintesc că o regulă aproape universală este aceea că proiectele de buget ale ţărilor civilizate sunt însoţite de un amplu document (mai peste tot i se spune „raport”) privind situaţia macroeconomică şi proiecţia acesteia pe următorii doi-trei ani. Documentul românesc care se referă la anul 2017 şi intervalul 2018-2020 are 116 pagini. Pentru a emite judecăţi de valoare asupra bugetului pe 2017 este obligatoriu să se citească de la cap la coadă acest document.

Să ne referim doar la „cuiul lui Pepelea”: creşterea economică prognozată pentru acest an. De ce să fie considerată drept „fantezistă”? Unii analişti, care avertizau că reducerea cotei de TVA, mai întâi la anumite alimente, apoi pe totalul bunurilor şi serviciilor, va provoca o catastrofă economică, s-au compromis când realitatea i-a contrazis drastic. La fel s-a întâmplat atunci când au considerat că PIB-ul potenţial nu permite o creştere mai mare de trei procente. Până şi BNR – rezervată, de obicei, în aprecieri – a declarat oficial că sporul de PIB de peste patru procente şi chiar mai mare din 2016 a fost sănătos.

Pentru a nu cădea în păcatul respectivilor analişti, reamintesc că, între măsurile care pot să asigure o creştere economică la nivelul prognozat, se înscriu cele care, începând de la 1 ianuarie 2017, sunt menite să susţină mai ales investiţiile: scutirea de impozit pe profitul reinvestit, pe veniturile din activităţi de inovare, cercetare şi dezvoltare, stabilirea unei cote de impozitare de 1% pentru microîntreprinderile cu cel puţin doi angajaţi, instituirea unor scheme de ajutor de stat pentru dezvoltarea durabilă. Cred că, după această enumerare, departe de a fi exhaustivă, nu mai este nevoie de niciun comentariu.

 

Ce este mai important: teama de eşec sau dorinţa de succes?

În pseudoanalizele referitoare la bugetul pe anul 2017, se evocă (uneori, pe un ton apocaliptic) riscurile şi pericolele determinate de anumite evoluţii pe plan internaţional. În acest sens, se pune accentul pe impactul Brexit-ului şi pe cel al „erei Trump”. Este interesant de remarcat că aceste elemente sunt luate în considerare şi de raportul referitor la bugetul autohton pe anul 2017.

În loc de alte exemple, îi voi menţiona pe unii dintre cei mai cunoscuţi ultraliberali care ţin, însă, la blazonul lor profesional. Aici nu este vorba despre impresii, despre tot felul de subiectivisme. Ei relevă, cu temei, că de-a lungul secolelor s-au stabilit raporturi economice internaţionale prin interconectarea economiilor naţionale la procese precum globalizarea şi integrarea. Interdependenţele sunt atât de puternice, vitale în esenţa lor, încât este cu neputinţă ca un singur om, chiar dacă acela este preşedintele SUA, să le şubrezească măcar pe termen scurt. Există un curs natural al economiei mondiale care, până la urmă (în pofida unor convulsii şi chiar crize) asigură aşezarea lucrurilor în matca lor firească.

Ideea de bază este următoarea: avem de-a face doar cu ameninţări, riscuri, pericole, nu şi cu oportunităţi? Aici este cheia „problemei”. Ceea ce se întâmplă acum pe scena politică a ţării arată, cât se poate de convingător, că există concetăţeni specializaţi în „băgatul beţelor în roate”. Ce interese slujesc cu o atât de înfocată determinare (desigur, dezinteresată)? Iată încă o temă de „cultură economică”: să medităm asupra a ceea ce înseamnă conceptul de „interes”, mai ales atunci când „interesul poartă… fesul”.